"Am fost prima oară în Liberia în urmă cu cinci săptămâni şi consider că situaţia s-a înrăutăţit considerabil. Încă de atunci, centrele de tratament erau supraaglomerate, iar bolnavii erau trataţi pe coridoare, în lipsă de spaţiu.
În centrele de tratament, bolnavii gem şi ţipă - mirosul de sânge, diaree şi vomă este îngrozitor - din nefericire, mai există şi mirosul pătrunzător al cadavrelor. Mi-e greu să explic cum miros cadavrele care au stat o săptămână întreagă într-un mediu umed şi la temperaturi extrem de ridicate - mirosul îmi provoacă greaţă de foarte multe ori.
Principala mea responsabilitate este să ţin sub control infecţia. Suntem obligaţi să purtăm halate, două sau trei perechi de mănuşi, un costum impermeabil, o mască, ochelari şi un şorţ.
Este incredibil de cald şi umiditatea este extrem de ridicată - când ne dăm jos costumele, arătăm ca şi cum cineva ne-ar fi turnat în cap o găleată cu apă.
Încerc să trec pe la toţi pacienţii şi să-i ajut, să le dau apă. Îi spăl pe bolnavi şi le schimb hainele. Încerc să am contact fizic cu fiecare persoană în parte pentru că nimeni altcineva nu îi atinge, nimeni nu îi vizitează pe bolnavi. Se simt probabil foarte singuri şi speriaţi.
Nu ştiu cât confort psihic sau fizic reuşesc să le aduc având pe mine acel costum cu mască şi fiind acoperită din cap până-n picioare. Dacă există copii în centrele de tratament - şi de cele mai multe ori există - încerc să le aduc jucării şi să mă joc cu ei dacă pot.
Apoi începem neplăcuta sarcină de a muta cadavrele. Îi punem pe cei care au murit în saci de plastic, le scriem numele pe saci şi îi mutăm la morgă.
În cazul în care rudele vor să vadă trupurile celor decedaţi, încercăm să le oferim posibilitatea de a-i vedea pentru ultima oară pe cei dragi într-un cadru cât mai uman cu putinţă. Pun flori în jurul sacului în care se află cadavrul şi, dacă persoana decedată este copil, pun şi câteva jucării în jurul lui.
Rudele nu au voie să atingă cadavrele - li se permite numai să vadă trupul celui decedat, apoi sigilăm sacul pentru totdeauna. Este un moment foarte trist.
Nu neg că îmi este frică.
Câteodată am impresia că fac febră şi mă trezesc în timpul nopţii ca să-mi iau temperatura. Dacă mă ustură câtuşi de puţin gâtul - unul dintre primele semne ale Ebola - îmi fac griji că am contractat virusul.
Când lucrezi pentru Médecins Sans Frontières, riscurile sunt extrem de mari. Există posibilitatea să contractezi boli grave şi chiar să fii răpit. În mod normal, aş spune că şansele ca aceste lucruri să se întâmple sunt de una la o mie. Deci riscul nu ar fi atât de ridicat. Dar trebuie să recunosc, acum pericolul este mult mai mare.
Înainte să plec din Marea Britanie, mi-am pus toate lucrurile în ordine. M-am asigurat că testamentul şi casa mea sunt în regulă, astfel încât, dacă nu mă mai întorc, rudelor mele să le fie uşor să-şi continue vieţile. Am copii, am nepoţi şi desigur că vreau să fac parte din vieţile lor mult timp de acum înainte. Dar copiii mei sunt mari. Cred că pot să-mi asum anumite riscuri şi familia mea înţelege acest lucru.
Fac această muncă de 12 ani şi familia mea este obişnuită cu plecările mele. De data asta, apropiaţii mei sunt mai îngrijoraţi decât de obicei. Însă îmi acceptă decizia şi cred că sunt şi mândri că sunt dispusă să-mi risc viaţa pentru a-i ajuta pe alţii.
Îmi place să lucrez pentru Médecins Sans Frontières. Este o provocare. Înainte de a lucra pentru MSF, una dintre pasiunile mele era escalada. Deci există ceva în personalitatea mea care mă face să accept toate aceste provocări.
Am acceptat să plec în Liberia deoarece cred că trebuie să existe justiţie socială în lume, trebuie să fie o oarecare egalitate. Oamenii pe care îi ajut fac parte din rasa umană, fac parte din umanitate - şi din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel. Mă simt la fel de obligată să ajut un străin, cum mă simt obligată să ajut o persoană cunoscută.
Ultima oară când am fost în Liberia, am mutat sute de cadavre. Numai trei oameni au supravieţuit în luna în care am stat acolo. Nu ai cum să vezi şi să atingi atâtea cadavre, fără să-ţi schimbi viziunea despre moarte.
De fiecare dată când punem trupul unui om într-un sac, mă asigur că membrii echipei din care fac parte se opresc pentru un moment de reculegere. Îi respectăm pe cei morţi. Chiar dacă nu sunt o persoană religioasă, încerc să nu ignor partea spirituală a momentului.
Este imposibil ca, atunci când faci ce fac eu, să nu te gândeşti cum ar fi ca trupul tău să fie cel care este pus în sacii de plastic - mă gândesc la asta în special noaptea. Mă gândesc des la propria moarte şi la ce o să se întâmple când o să mor. Dar când vezi atâta moarte în jurul tău, nu ai cum să nu accepţi că moartea este o parte din viaţă - că trăim şi murim.
În societate, sau cel puţin în cea în care trăiesc eu, moartea este ignorată. Este ceva ce se întâmplă, dar la care oamenii nu se gândesc foarte des. Acum, văd moartea în fiecare zi şi am învăţat să accept că, mai devreme sau mai târziu, o să se întâmple.
Îmi place munca mea. Nu aş putea să fac ceea ce fac dacă nu mi-ar plăcea. Nu îmi place să lucrez cu cadavre, dar satisfacţia de a ajuta la controlarea epidemiei mă ajută să fac ceea ce trebuie şi să continui.
În momentul în care epidemia va fi sub control, voi avea probabil un sentiment de euforie şi de satisfacţie ştiind că am făcut lucruri pe care nu mulţi oameni ar fi putut să le facă."
