Aztecii au supus aproape toată America centrală, ajungând în secolul al XVI-lea pe culmile succesului. Un popor războinic şi temerar, care sacrifica în ritualuri terifiante mii de oameni...
Brusc apele râului Texcoco încep să fiarbă, se revarsă şi nimicesc părţi întregi din marele oraş Tenochtitlan, capitala aztecilor. Puţine luni după aceasta, în regiunea sacră a oraşului, unde se afla templul zeului, izbucneşte un incendiu. Parcă ar fi fost lucrarea spiritelor. Iar într-o noapte apare pe cer încă o gigantică coloană de foc deasupra Tenochtitlan-ului.
Semnele rele se înmultesc la începutul secolului al XVI-lea. Montezuma al II-lea, regele lor glorios, devine din ce în ce mai îngrijorat. Este un comandant experimentat, care duce războaie de zeci de ani. Stăpânirea sa se întinde de pe plajele Pacificului până la magrovele Atlanticului,de la pădurile musonice din sud până la pustiurile Mexicului de azi. Duşmanii tremurau la auzul numelui său. Nici apropiaţii nu îl priveau direct în ochi. Dar zeii se pare că îl părăsesc. În anul 1519, un an nefast în calendarul aztec, oameni misterioşi debarcă pe coasta de est. Pielea lor este albă, iar barba deasă. Iar din corăbii îşia face apariţia o făptură şi mai misterioasă, care cară tot felul de poveri. Aztecii nu mai văzuseră cai până atunci.
Sfetnicii îi spun lui Montezuma să-i ucidă pe străini. Dar regele ia o decizie enigmatică. Îi cruţă pe intruşi, ba mai mult, le trimite emisari încărcaţi cu daruri. Dar în acelaşi timp le interzice clar pătrunderea în imperiu, mai ales în capitala fastuoasă, cu străzi măreţe, grădini paradiziace, piramide, palate, insule plutitoare, băi cu aburi şi vaste arene sportive. Dar interdicţia mai mult le-a atras atentia spaniolilor cu gândul la bogăţii. La numai câteva luni, Hernan Cortes şi oamenii săi, în număr de 600, mărşăluiesc spre capitala aztecilor. Îi va măcelări Montezuma pe invadadatori înainte ca aceştia să pătrundă în oraş?
Bătăliile sângeroase erau o constantă în Mexicul de atunci: tolteci vs. tepanaci, tlaxcali vs. otomi, aztecii împotriva tuturor. Pentru azteci războiul avea conotaţii sacre. Obişnuiau să îngroape cordonul ombilical al nou-născuţilor împreună cu modele de arme în pământ, ca un ritual de atragere a norocului în luptă. Fiecare aztec, indiferent dacă era ţăran, meşteşugar, preot, nobil sau rege, era totodată şi soldat. Trupele lui Montezuma erau nişte cuceritori redutabili. Dar ei nu se luptau în primul rând ca să extindă graniţele imperiului, ci ca să ia prizonieri. Pentru că ei credeau că soarele şi toţi zeii lor trebuie hrăniţi cu sânge de om...In special zeul războinic Huitzilopochtli ar fi tânjit după o asemenea hrană.
Aztecii ar fi venit de pe miticul tărâm Aztlan, localizat undeva prin sud-vestul Statelor Unite. Conform tradiţiei, zeul le-ar fi ordonat într-o zi să-şi părăsească patria şi să pornească în căutarea uneia noi, şi mai primitoare. Aşa că vreme de generaţii, aztecii au tot colindat până ce, spune legenda, prin anul 1325, au văzut în apropierea lacului Texcoco un vultur care stătea pe un cactus şi devora un şarpe. Era semnul de care aztecii aveau nevoie. Pescarii şi vânătorii se stabilesc pe una dintre insulele din această apă puţin adâncă şi încep să facă schimb cu alte triburi pentru a dobândi lemn şi piatră ca să-şi ridice temple.
Ca să câştige teren, îşi fabrică din rogojini de stuf unse cu lut propriile insule. Ba plantează şi copaci în noua locaţie, pentru ca rădăcinile lor să stabilizeze ceea ce avea să devină în curând un oraş de vis, un oraş pe care europenii îl numeau ‘a doua Veneţie’: Tenochtitlan, centrul religios, politic şi administrativ al aztecilor.
Continuarea pe historia.ro
