În fond, de ce doar puțin timp de calitate și nu tot timpul ? Cu alte cuvinte, să ne mulțumim cu acest timp drămuit rezervat copilului nostru sau să ne devotăm trup și suflet, 24 de ore din 24 de ore, șapte zile pe săptămână, acestuia așa cum considerăm noi că este mai bine pentru el?
Sincer, n-am întâlnit încă un părinte care să fie desăvârșit în relația cu piciul/picea sa. Nu exclud varianta ca părintele să creadă despre sine că este perfect, dar am rezerve serioase că ar fi așa. Și aș argumenta puțin, dar parcă aș strica armonia acestui spațiu scriptic. Oricum, luați în calcul că și hiperatenția și hiperprotecția, hiperactivitatea, hipercomunicarea sau hiperacțiunea sau hiper ce-o mai fi, strică dezvoltării copilului. Copilul trebuie musai să învețe și din imperfecțiune pentru că nimic din existența aceasta n-a fost programat să fie perfect. Poate doar inocența copilului ar atinge o valoare a desăvârșirii în cuantumul acesta al valorilor umane.
Și chiar dacă ar fi perfect acest părinte, comportamental și atitudinal vorbind, poate că la nivelul creierului său emoțional, la nivelul credințelor limitatoare (de regulă, sunt produse ale inconștientului), nu este zen, nu a atins nirvana. Copilul senzitiv, așa cum l-a creat natura/universul/cuanta/Dumnezeul iubirii și al desăvârșirii, preia și chiar se identifică cu emoțiile negative ale acestuia, fie că vorbim de tristețe, de vinovăție, de rușine, de revoltă, de neacceptare sau de neiubire, inclusiv de sine. Sunt emoții care au ajuns în câmpul conștiinței (le-am identificat) sau care stau ascunse în faldurile nenumărate ale incoștientului.
Revenind la calitatea sau cantitatea timpului de calitate petrecut cu ființa aceasta de lumină / conștiința înaltă care este copilul, înainte să se fi adaptat imperfecțiunilor existenței fizice, important este să ne rezervăm măcar câteva clipe în care să comunicăm liber, fără angoase și supărări care mai de care, să ne ținem odorul în brațe și să-l asigurăm de iubirea și de protecția noastră, să îi arătăm că îl înțelegem și îi acceptăm greșelile, chiar ridicându-le la rang de virtute pentru că din acestea învață, să-l ascultăm activ ș.a.m.d. .
Nu este nevoie să fim prezenți cu înțelegere și acceptare sau cu dovezi de iubire, permanent, să comunicăm exemplar sau să fim 100% acolo, lângă el, fizic, emoțional, afectiv. Nu suntem niște soldăței IT programați să respecte regulile, cerințele, normele unui program dat, ci ființe umane, adică emoționale, iar creierul emoțional anulează rațiunea când emoționalul este impregnat de negativitate (emoții negative: tristețe, furie, mânie, dezamăgire, amorțeală/clivaj emoțional, vinovăție, rușine, frică etc). Copilul va învăța și din greșelile noastre parentale. Important este să ni le recunoaștem și sa ne cerem scuze (să îi cerem iertare copilului!).
În viață nu vom face alegerile în locul copilului, nu-l vom ține de mână când va suferi și va fi la 1000 de km distanță, nu vom repara greșelile în locul lui etc. . Așa se face că trebuie să-i acordăm tot timpul din lume pe care să-l petreacă în afara relației noastre parentale, astfel încât să ajungă să se cunoască pe sine, să-și potențeze valorile, alegerile, să-și valideze ceea ce este în relația cu sine și cu ceilalți, explorând lumea de unul singur, însoțit sau provocat de alții.
Completând considerentele de mai sus, este (deocamdată ... cine știe ce ne mai învață copiii prezentului sau cei ai viitorului!) suficient să acordăm atenția de calitate copilului nostru, măcar 20-30 de minute pe zi.
De ce are nevoie copilul nostru ca să se simtă iubit, securizat, înțeles, acceptat în acele 20-30 de minute magice ale zilei?
În existența aceasta hiperactivă, 30 de minute de stare de bine, înseamnă echilibru, sănătate mintală, emoțională și afectivă. Este suficient ca la sfârșitul zilei copilul să se simtă iubit, înțeles, acceptat, motivat.
Dana Dumitra Dumitrache
Psihoterapeut
www.danadumitrache.ro