Răspândirea Islamului: între cucerire şi convertire

În jurul anului 610, profetul Muhammad a avut prima revelaţie. Un secol mai târziu, prezenţa islamului în Orientul Mijlociu, Europa, Africa şi Asia îşi punea amprenta pe societăţile cucerite. Până în 1450 dimensiunile lumii musulmane erau bine definite. Istoricii sunt de acord asupra faptului că această cucerire rapidă a unui teritoriu geografic atât de mare este o combinaţie între deschidere culturală, cucerire armată, şi apelul la ideologia islamică în sine.

Răspândirea islamului s-a realizat după două modele. În unele cazuri, contactul dintre islam şi alte culturi s-a realizat pe cale armată, cu toate că religia musulmană era tolerantă cu alte credinţe. Foarte rar musulmanii forţau oamenii să se convertească. Binecunoscutul jihad, sau război sfânt, descris de către profetul Muhammad era folosit în principal în apărarea credinţei. Cu toate acestea, de multe ori se profita de cucerirea din punct de vedere teritorial şi politic şi poporul respectiv era convertit. Dar în general, convertirea era una spontană. Oamenii aflau despre învăţătura musulmană prin comerţ şi activitate misionară. Religia era în mod clar una atractivă, prezentând oamenilor mai degrabă un set de sfaturi pentru o viaţă frumoasă, aici pe pământ, şi nu ce ar trebui să facă sau nu pentru a avea o viaţă frumoasă după moarte. Având în vedere că prăbuşirea Imperiului Roman a lăsat dezordine în statele din estul Mediteranei, şi o confuzie totală printre creştini şi evrei, inspirat de divinitate, Muhammad a dorit reorganizarea culturii arabe, dar a şi oferit o religie care dorea să perfecţioneze gândirea credinţelor deja existente. Islamul era un sistem monoteist riguros, care oferea anumite principii ce urmau să salveze lumea arabă.

Primele cuceriri
Expansiunea islamică a început cu adevărat după moartea lui Muhammad (632), când socrul său, califul Abu Bakr, a iniţiat campanii de cucerire a teritoriului bizantin şi persan. De asemenea, el a stabilit pentru armata sa nişte reguli care să micşoreze numărul victimelor colaterale: „ (...) să nu trădaţi sau să deviaţi de la calea cea dreaptă. Să nu mutilaţi cadavrele. Să nu omorâţi copii, femei sau bătrâni. Să nu cauzaţi niciun rău pomilor, sau să îi ardeţi, mai ales pe cei roditori. Dacă treceţi pe lângă oameni care s-au dedicat vieţii monahale,nu le faceţi niciun rău.” Chiar înainte de expansiunea musulmană, Imperiul Bizantin şi Persan au dus războaie care au lăsat teritorii de la Siria la Irak în ruine. De aceea, primul conducător de la moartea Profetului a ordonat oamenilor lui să nu atace decât armata inamică şi instituţiile statului, şi nu toată populaţia. Astăzi, sharia sau legea islamică, are la bază aceste reguli ale lui Abu Bakr. Tot Bakr a înfiinţat Califatul Rashidun, care mai târziu, sub comanda lui Umar, au avut loc primele cuceriri semnificante: Siria, Irak, Egip şi Persia. În august 636 a avut loc bătălia dintre arabi şi bizantini de pe malul râului Yarmuk, din Siria. Cu toate că erau în număr mai mic decât bizantinii, arabii au câştigat, graţie unei furtuni de nisip care a orbit armata adversă.

Continuarea pe historia.ro