În cea mai mare parte, observatorii occidentali au considerat aceasta avertizare drept o ”încordare de mușchi”.La urma urmei, oricare dintre părți care ar alege să folosească prima arme nucleare, știe foarte clar că e riscant: adversarul va risposta într-un mod egal sau chiar mai agresiv.
De aceea, șansele sunt foarte scăzute ca liderii să înceapă, de fapt, un proces de lovituri care s-ar putea termina cu distrugerea propriilor țări. Când vine vorba de arme nucleare, totuși, șansele foarte mici nu sunt suficient de bune.
Planificarea răspunsului în cazul în care Rusia va folosi arme nucleare este imperativă; pericolul ar fi cel mai mare dacă războiul s-ar întoarce decisiv în favoarea Ucrainei.
Aceasta este singura situație în care stimulentul rușilor de a-și asuma acest risc grozav ar fi plauzibil, în încercarea de a preveni înfrângerea, șocând Ucraina și susținătorii săi NATO să renunțe. Rușii ar putea face acest lucru declanșând una sau câteva arme nucleare tactice împotriva forțelor ucrainene sau declanșând o explozie simbolică peste o zonă goală.
Există trei opțiuni generale în care factorii de decizie din SUA ar găsi o variantă pentru a răspunde unui atac nuclear rusesc împotriva Ucrainei. Statele Unite ar putea opta să condamne retoric o detonare nucleară, dar să nu ia nicio măsură militară.
Ar putea dezlănțui arme nucleare proprii. Sau ar putea să se abțină de la un contraatac nuclear, dar să intre direct în război cu lovituri aeriene convenționale la scară largă și mobilizarea forțelor terestre. Toate aceste alternative sunt rele, deoarece nu există opțiuni cu risc scăzut pentru a face față sfârșitului tabuului nuclear.
Un răspuns de război convențional este cel mai puțin rău dintre cele trei, deoarece evită riscurile mai mari, fie ale opțiunilor mai slabe, fie ale celor mai puternice.
În ultimele trei decenii, factorii de decizie din SUA au acordat puțină atenție dinamicii potențiale a escaladării nucleare. În timpul Războiului Rece, în schimb, întrebarea a fost în centrul dezbaterii strategice. Pe atunci, NATO era cea care se baza, în principiu, pe opțiunea escaladării deliberate – începând cu utilizarea limitată a armelor nucleare tactice – ca modalitate de a opri o invazie sovietică.
Această strategie a fost controversată, dar a fost adoptată, deoarece Occidentul credea că forțele sale convenționale sunt inferioare celor ale Pactului de la Varșovia. Astăzi, cu echilibrul de forțe inversat de la Războiul Rece, actuala doctrină rusă de „escaladare la deescaladare” imită conceptul de „răspuns flexibil” al Războiului Rece al NATO.
NATO a promovat retoric politica de răspuns flexibil, dar ideea a fost întotdeauna șocantă din punct de vedere strategic. Planurile de urgență reale pe care le-a generat nu au produs niciodată un consens pur și simplu, pentru că inițierea utilizării armelor nucleare pot culmina într-un război apocaliptic nelimitat.
Dar factorii de decizie ai NATO nu ar trebui să mizeze pe reținerea Moscovei. Putin are mai multe în joc în război decât o fac susținătorii Ucrainei, cu arme nucleare din afara țării și ar putea paria că Washington ar fi mai puțin dispus decât el să joace ruleta rusească. El ar putea juca pe nebun și ar putea aplica șocul nuclear ca un risc acceptabil pentru a pune capăt războiului împotriva Rusiei
Niveluri de escaladare
Pe măsură ce NATO se confruntă cu posibilitatea ca Rusia să folosească arme nucleare, prima întrebare la care trebuie să răspundă este dacă această eventualitate ar trebui să constituie o adevărată linie roșie pentru Occident. Cu alte cuvinte, un atac nuclear rusesc ar declanșa trecerea NATO de la furnizarea de arme Ucrainei la angajarea directă în luptă?
O rațiune rusă pentru utilizarea armelor nucleare tactice ar fi nu să sperie NATO să nu treacă această linie, cât să constrângă Ucraina să se predea. Dacă câteva arme nucleare rusești nu provoacă Statele Unite în luptă directă, Moscova va avea undă verde să folosească și mai multe astfel de arme și să zdrobească rapid Ucraina.
Dacă provocarea, care acum este doar ipotetică, se va materializa, intrarea într-un război nuclear ar putea să-i lovească cu ușurință pe americani ca un experiment pe care nu vor să-l desfășoare.
Din acest motiv, există o posibilitate foarte reală ca factorii de decizie să ajungă la cea mai slabă opțiune: să dezvăluie despre barbaritatea de neconceput a acțiunii ruse și să pună în aplicare orice sancțiuni economice încă neutilizate, dar fără nu facă nimic militar.
Acest lucru ar semnala că Moscova are libertate completă de acțiune militară, inclusiv utilizarea în continuare a armelor nucleare pentru a distruge apărarea ucraineană, acordând în esență, o victorie rusă. Oricât de dezonorant sună supunerea, dacă va veni momentul, va fi de preferat pentru americani, deoarece ar evita riscul suprem de sinucidere națională.
Apelul imediat trebuie să fie echilibrat de riscurile pe termen mai lung care s-ar dezvolta din crearea precedentului epocal, că inițierea unui atac nuclear dă roade.
Dacă Occidentul nu vrea să se îndepărteze – sau, mai important, dacă vrea să-l descurajeze pe Putin de la jocul nuclear – guvernele trebuie să indice cât mai credibil posibil că utilizarea nucleară rusă ar provoca NATO.
Dacă NATO decide că va riposta în numele Ucrainei, atunci apar alte întrebări: dacă să tragă și cu arme nucleare și, dacă da, cum. Noțiunea cea mai răspândită este un contraatac nuclear ”ochi pentru ochi” care distruge ținte rusești comparabile cu cele lovite de atacul rus inițial.
Aceasta este opțiunea care apare intuitiv, dar este neatractivă, deoarece invită schimburi cu încetinitorul, în care niciuna dintre părți nu renunță și ambele ajung, în cele din urmă, devastate.
Ca alternativă, Washingtonul ar putea răspunde cu lovituri nucleare la o scară mai mare decât prima utilizare a Rusiei, amenințând cu pierderi disproporționate pentru Moscova dacă încearcă alte atacuri nucleare limitate.
Există mai multe probleme cu această opțiune mai puternică. În primul rând, dacă sunt folosite împotriva forțelor ruse din interiorul Ucrainei, armele nucleare americane ar provoca daune colaterale propriilor clienți.
În schimb, folosirea armelor nucleare împotriva țintelor din interiorul Rusiei, ar intensifica pericolul declanșării unui război nelimitat.
O a doua problemă cu loviturile nucleare tactice dus-întors este că Rusia ar fi în avantaj, deoarece deține mai multe arme nucleare tactice decât Statele Unite.
Această asimetrie ar impune factorilor de decizie din SUA să recurgă mai devreme la, așa-numitele forțe strategice (rachete intercontinentale sau bombardiere) pentru a menține echilibrul. Aceasta, la rândul său, ar risca să declanșeze distrugerea reciprocă totală a patriilor marilor puteri.
Astfel, atât opțiunile de răzbunare, cât și opțiunile disproporționate de răzbunare prezintă riscuri descurajatoare de mari.
O opțiune mai puțin periculoasă ar fi de a răspunde unui atac nuclear prin lansarea unei campanii aeriene numai cu muniții convenționale împotriva țintelor militare rusești și mobilizarea forțelor terestre pentru potențiala desfășurare în bătălia din Ucraina.
Acest lucru ar fi cuplat cu două declarații publice puternice. În primul rând, pentru a atenua opiniile despre această opțiune, factorii de decizie NATO ar sublinia faptul că tehnologia modernă de precizie face ca armele nucleare tactice să nu fie necesare pentru a lovi în mod eficient ținte, care înainte erau considerate vulnerabile doar la armele de distrugere în masă nediscriminatorii.
Aceasta ar încadra recurgerea Rusiei la lovituri nucleare ca o dovadă suplimentară, nu numai a barbariei sale, ci și a înapoierii sale militare. Intrarea directă în război la nivel convențional nu ar neutraliza panica în Occident. Dar ar însemna că Rusia s-ar confrunta cu perspectiva unei lupte împotriva unei forțe NATO care este substanțial superioară în forțele nenucleare.
Al doilea mesaj important de subliniat ar fi că orice utilizare ulterioară a nuclearului rusesc ar declanșa represalii nucleare americane.
Această opțiune convențională nu este deloc atractivă. Războiul direct între marile puteri, care începe la orice nivel, riscă escaladarea spre distrugere în masă.
Dilema Vestului
În cazul unei detonări nucleare rusești, NATO va avea două scopuri conflictuale. Pe de o parte, alianța va dori să nege orice beneficiu strategic pe care Moscova l-ar putea obține din detonare; pe de altă parte, va dori să evite escaladarea ulterioară. Această dilemă subliniază imperativul evident de a maximiza descurajările Moscovei de a deveni nucleară.
În acest scop, NATO nu ar trebui doar să prezinte amenințări credibile de răzbunare, ci și să cultive sprijinul din partea terților pe care Putin dorește să îi împiedice să se alăture opoziției occidentale. Până acum, Moscova a fost susținută de refuzul Chinei, Indiei și altor țări de a se alătura pe deplin campaniei de sancțiuni economice impuse de Occident.
Acești gardieni, totuși, au miză în menținerea tabuului nuclear. Ei ar putea fi convinși să declare că, colaborarea lor economică continuă cu Rusia este condiționată de abținerea acesteia de la utilizarea armelor nucleare. Ca o declarație despre o eventualitate, încă ipotetică, țările neutre ar putea vedea acest lucru ca un gest cu costuri reduse, o modalitate de a ține Occidentul pe arcuri, abordând o situație la care nu se așteaptă să apară.
Washingtonul va păstra întotdeauna amenințările declarate și strategia, suficient de vagi pentru a oferi flexibilitate și trape de evacuare. Totuși, orice zgomot suplimentar de sabie nucleară din partea lui Putin ar trebui să provoace mementouri simple, dar puternice de la Washington despre ceea ce Putin știe, dar crede că Occidentul a uitat: Rusia este total vulnerabilă la represaliile nucleare și un război nuclear nu are câștigător.
