"Într-o tură de 11 ore abia am timp pentru o pauză la baie. N-am crezut că e posibil așa un iad", sunt concluziile unei anchete jurnalistice realizate într-un hotel din Irlanda. Saša Uhlová, jurnalist pentru cotidianul online ceh Deník Alarm s-a dus să fie cameristă timp de o săptămână acolo și a relatat pentru The Guardian experiența trăită într-o astfel de unitate turistică, unde a realizat acest reportaj.
Saša Uhlová a dat un interviu online pentru un post de cameristă la un hotel într-un orășel la aproximativ 50 km de Dublin. A aplicat la acel job prin intermediul unei agenții din Cehia.
Ajunsă la hotel prima discuție o are cu bucătarul care era în ultima zi de lucru și a motivat că pleacă din cauza stresului.
"La ora 8.30 a doua zi, sunt împreună cu două colege, Nina, 19 ani, și Veronika, 20, pentru a începe munca la curățenie, la dormitoare. Mă duc la etajul doi să o ajut pe Veronika, care este și colega mea de cameră.
Veronika e nemulțumită și oftează: „Nu ar fi trebuit să mă întorc aici”. A lucrat la hotel cinci luni anul trecut și s-a lăsat convinsă să se întoarcă, după ce de la hotel i s-a promis că va primi mai mult decât salariul minim. Promisiunea nu a fost însă respectată. Și se muncește și mai mult. „Înainte erau cinci oameni la curățenie aici, ne puteam descurca, dar nu poți face asta cu doi oameni”, se plânge ea. Ea spune că s-a întors „din cauza banilor”, deoarece nu poate face nimic în Slovacia și nu vrea să fie o povară pentru părinții ei.
Lucrez 11 ore, dar par 20
Îi întreb pe colegii mei despre contracte. „Nu vei primi un contract. Eu a trebuit să-i presez două luni și jumătate să-mi dea unul. Prima plată a fost de 315 euro”, spune Veronika. Dar nu poți obține un număr de Serviciu Public Personal (PPS) fără un contract.
Mă întâlnesc cu Sára în curtea din spate. Este o tânără din Slovacia, are 21 de ani. Voia să lucreze în bucătărie, dar conducerea a trimis-o la recepție pentru că știe engleză. Pe măsură ce se încheie zilele de muncă, devine tot mai groaznic, cu adevărat groaznic. Ajung să lucrez 11 ore, dar par 20. Abia mă opresc o secundă, nu merg la baie, nu am timp de un pahar de apă, nimic. Până acum, nu aș fi crezut niciodată că este posibil să trăim un așa iad, în care suntem obligate să muncim atât de mult toată ziua.
Începem de la 9 dimineața: curățăm toaletele de lângă recepție, apoi primim fiecare listele de dormitoare. Încep cu prima dintre camerele mele: curăț baia; schimb paturile; șterg praful de pe mobila; reumplu cutiile cu săpun, gel pentru corp și șampon, ceai, cafea, lapte, spăl paharele.
Veronika, care lucrează la etajul doi, îmi tot trimite mesaje pe WhatsApp, pe care ar trebui să-l monitorizăm tot timpul: hai, doar fă rapid, avem multe de făcut.
Avem mai puțin de 10 minute pentru prânz.
Veronika țipă la mine că nu merg suficient de repede. Ridicând saltelele grele, plâng furioasă și obosită.
Când în cele din urmă terminăm dormitoarele ni se spune să curățăm sala de mese, apoi să pregătim mesele pentru mic dejun.
Deodată, Sára vine alergând să spună că un oaspete s-a plâns: camera lui nu a fost curățată. Am ratat una. Când mă întorc în camera necurățată, o găsesc pe Veronika furioasă, țipă la mine că sunt complet proastă. Mai târziu, mă întorc în zona de luat masa, realizând că, întrucât orele mele nu sunt înregistrate nicăieri, d fapt lucrez gratuit. Termin după ora 20.00 – două ore mai târziu față de ora mea oficială de terminare.
Sunt atât de obosită încât nu mănânc și în loc de cină merg până la benzinăria aflată la 2 km distanță să îmi iau o bere. Nu avem voie să cumpărăm bere la hotel.
Mai târziu, Veronika trimite un WhatsApp: „Îmi pare rău pentru ziua de azi. Îmi pare foarte rău, eram doar super stresată. Sper că înțelegi”.
Multe mistere în ceea ce privește fișele de salariu
Colegii spun că dacă plec mai devreme de la muncă nu voi fi plătită deloc. Nina a plâns pentru că a fost plătită puțin la ultima tură. Este epuizată, dar nu și-a ținut evidența orelor. Nimeni de aici nu pare să țină o evidență a orelor efective lucrate.
În seara următoare, mă întâlnesc cu Sará în curtea din spate. Este foarte dezamăgită și spune că mai bine rămânea în Slovacia și să lucreze acolo pentru 4 euro pe oră, în loc să suporte ce i se întâmplă aici, în Irlanda. Ea a venit aici cu iubitul ei Sebastian, care lucrează ca bucătar, pentru a-și plăti datoriile. Dacă nu aveau datoria de plătit ar fi plecat. Dar nu au nimic.
Fiecare angajat are dreptul la o zi liberă pe săptămână. Dar pentru că nu este suficient personal, unii nu au avut o zi liberă de săptămâni bune. În programul trimis, orele care trebuie lucrate se schimbă tot timpul.
Zilele libere
Primesc un mesaj în care mi se spune că voi avea liber luni și marți. Luni dimineața, dorm până la 10, iau o cafea și merg la magazinul de la benzinărie cu Barbara. Pe drum, ea își amintește cum, atunci când lucra în Slovacia, aveau un ucrainean care lucra în fiecare zi și nu avea niciodată o zi liberă, și totuși el câștiga mai puțin decât ea, un cu normă parțială. „Pentru ei, suntem așa cum sunt ucrainenii pentru noi”, spune Barbara.
După o săptămână, îi trimit un mesaj politicos managerului de serviciu ca să îl anunț că plec", a povestit Saša Uhlová.
