Marile puteri ale lumii, jucate pe degete de o singură ţară. Dorinţa de putere poate degenera în război

Pentru sute de ani principala problemă cu care s-a confruntat Iranul (şi Persia înaintea lui) a fost garantarea salvării naţionale şi a autonomiei în faţa puterilor regionale mai puternice: Turcia otomană şi Rusia.

Cu toate că era mult mai slab decât cele două mari puteri, Iranul a reuşit să supravieţuiască din trei motive: poziţia geografică strategică, resurse şi diplomaţie. Munţii care înconjoară ţara au făcut ca pătrunderea trupelor militare inamice în Iran să fie foarte dificilă.

În orice situaţie, strategia militară a Iranului a rămas constantă: şi-a descurajat inamicii, folosindu-se de poziţia geografică, şi întărindu-şi în permanenţă forţele proprii, scrie analistul George Friedman, fondatorul companiei americane private de informaţii secrete şi analize geopolitice Stratfor.

Iranul vrea să îşi impună puterea

Privind în trecut, datorită poziţiei defensive, Iranul era perceput ca o autoritate în regiune. Şahul Iranului concura cu Arabia Saudită pentru obţinerea autorităţii în Omanu şi visa la arme nucleare.

În prezent, Ahmadinejad se lupă cu Arabia Saudită pentru Bahrainului şia păstrat acelaşi vis distructiv pentru armele nucleare. Friedman atrage atenţia că, analizând politica externă a Iranului se observă un lucru constant: Iranul visează la dominaţia regională.

O altă potenţială ameninţare pentru Iran au fost SUA. Pentru că americanii erau cu lupa pe ei, iranienii nu au găsit o altă opţiune decât să îşi stabilească o politică ce urma să fie pe placul SUA. Asta însemna ca aparent să se supună americanilor, în timp ce în realitate nu doreau decât să controleze forţele occidentale. Acest plan a fost pe placul Republicii islamice şi a dat rezultate.

Printr-o campanie de intoxicare, dusă înainte de războiul din Irak, Iranul a reuşit să îi convingă pe americani că Irakul este o ţintă uşoară, din punct de vedere militar, iar irakienii îi vor primi cu bucurie pe americani.

Dualitatea iranienilor nu avea să se termine aici: în primă fază aceştia i-au ajutat pe irakieni să reziste împotriva atacurilor americanilor, iar la sfârşit, Iranul urma să îşi folosească influenţa pentru a paraliza ţara după ce forţele militare din SUA s-au retras.

Tactica folosită este una impecabilă: s-au ales cu eliminarea unuia din cei mai de temut inamici: Saddam Hussein, în al doilea rând Iranul a contribuit la retragerea forţată a americanilor din Irak, venind ca nişte salvatori ai Orientului Mijlociu.

Coreea de Nord, o altă ţintă

În Coreea de Nord, iranienii au văzut o nouă ţintă pe care o pot folosi pentru avantajul lor. Momentul mult aşteptat a fost atunci când nord coreenii au anunţat un program nuclear.

"Ţara nu era o mare putere precum China sau Rusia, iar o eroare de calcul din partea Phenianului ar putea duce la o mai mare agresiune din partea SUA. Procesul de dezvoltare a armelor nucleare nu a făcut decât să îi mărească puterea şi importanţa Coreei de Nord. Astfel, ţara a devenit pricipala preocupare a SUA. Phenianul ştia că deţinerea armei nucleare este o strategie periculoasă, dar şi una care îi va oferi influenţă - o lecţie pe care iranienii au învăţat-o foarte bine.