Cel mai recent bilanţ a fost anunţat într-o scrisoare adresată Consiliului de Securitate al ONU, în care Mansour îndeamnă cele 15 state membre să condamne operaţiunea israeliană "Pilon de Apărare", declanşată miercurea trecută pentru a contracara atacuri cu rachete din Fâşia Gaza.
Este foarte dificil să înţelegem conflictul israelo-palestinian fără a face o scurtă incursiune în disputa teritorială, religioasă şi naţionalistă din care izvorăşte. Pentru israelieni, conflictul are ca miză stabilirea unei ”case” sigure în fieful Tărâmului Sfânt. De cealaltă parte, palestinienii consideră că Israelul, cu ajutorul Occidentului, a uzurpat teritoriul care le aparţine de drept.
Mandatul britanic al Palestinei şi revolta împotriva evreilor
După încheierea Primului Război Mondial şi prăbuşirea Imperiului Otoman, Palestina a devenit un mandat britanic. În 1920, mişcarea Zionistă şi reprezentanţii lumii arabe au semnat un tratat pentru convieţuirea în Palestina şi Transiordania (teritorii pe care se află Israel, Iordania, Cisiordania şi Fâşia Gaza în prezent).
Tratatul nu a fost pus în aplicare niciun moment, populaţia arabă fiind nemulţumită de creşterea numărului evreilor în teritoriu, iar mişcarea Zionistă a provocat o puternică mişcare naţionalistă din partea arabilor.
În 1921, revoltele Jaffa au escaladat tensiunile dintre popoare la nivelul conflictelor violente. Ceea ce a început ca o confruntare între două grupuri de evrei a devenit un atac la scară mare din partea populaţiei arabe.
Au urmat dispute pe locurile sfinte ca Zidul Plângerii sau Cupola Stâncii (Moscheea Omar), care au servit drept pretexte pentru izbucnirea unor noi conflicte între populaţia arabă şi evreii care veneau în număr tot mai mare în Palestina, pe fondul creşterii manifesterilor anti-semite din Germania nazistă.
Între 1936 şi 1939, Revolta Arabă, o mişcare naţionalistă îndreptată împotriva mandatului britanic şi a imigranţilor evrei, a legat interesele palestinienilor de acţiunile naziştilor lui Hitler. Germanii promiteau că vor elimina toate facţiunile evreilor în Palestina după câştigarea războiului.
Naţiunile Unite, partiţionarea Palestinei şi declararea Statului Israel
În 1947, proaspăt formata Organizaţie a Naţiunilor Unite a constituit un comitet care să se ocupe de situaţia Palestinei. În septembrie 1947, Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru Palestina a propus crearea pe teritoriul mandatului britanic a unui stat arab independent, unui stat evreu independent şi Oraşul Ierusalim, independent de ambele.
NIciuna dintre părţi nu a fost de acord cu această propunere, evreii pentru că pierdeau Ierusalimul, unde aveau la acel moment o populaţie majoritară, iar palestinienii erau nemulţumiţi pentru că foarte mulţi arabi ar fi rămas blocaţi în statul evreu.
În luna noiembrie, în ciuda protestelor şi nemulţumirilor exprimate de palestinieni şi statele arabe înconjurătoare, ONU a decis să pună în aplicare recomandările Comitetului pentru Palestina, cu mici modificări. Yishuv, corpul reprezentativ al evreilor din Palestina a acceptat planul, care stabilea că partiţionarea va intra în vigoare imediat după retragerea britanică din zonă.
Dispariţia treptată a trupelor britanice din zonă a lăsat loc tot mai multor atacuri ale arabilor nemulţumiţi de rezoluţia ONU. Fără o forţă care să impună ordinea, violenţele au escalat, gruprile paramilitare ale ambelor tabere atacând diverse ţinte. Punctul culminant al conflictelor a fost ”masacrul de la Deir Yassin”, când mai multe grupări militare zioniste au atacat un sat palestininan. Aproximativ 1.000 de oameni au murit în primele două luni de lupte. Până în luna martie 1948, peste 2.000 au fost ucişi şi 4.000 de oameni răniţi.
Pe 14 mai, 1948, cu o zi înainte de încheierea mandatului britanic din Palestina, David Ben-Gurion a declarat înfiinţarea Statului Israelului ”prin virtutea dreptului nostru natural şi istoric, împuternicit de rezoluţia Consiliului General al Naţiunilor Unite”.
Război civil, exod şi ”războiul de şase zile”
După încheierea mandatului britanic, răboiul civil care a izbucnit între cele două populaţii care ocupau Palestina mandatară s-a transformat încet dar sigur într-un război deschis între Statul Israelului şi cele patru armate ale Iordaniei, Siriei, Egiptului, Irakului, cărora li s-a alăturat şi Libanul.
Războiul s-a terminat cu victoria Israelului, care, după semnarea armistiţiului din 1949, a anexat teritoriului său aproape o treime din Palestina perioadei mandatului britanic. Egipt şi Transiordania au ocupat Fâşia Gaza, respectiv, Cisiordania, Iordania şi-a anexat Ierusalimul de Est, în timp ce Israelul administra Ierusalimul de Vest.
În timpul războiului, circa 850.000 de evrei au fost expulzaţi din casele lor din ţările arabe şi forţaţi să îşi abandoneze proprietăţile, în timp ce între 700 şi 750.000 de arabi s-au retras de pe teritoriul ocupat de Israel, ei devenind ceea ce astăzi numim ”refugiaţii palestinieni”.
Deşi o mare parte dintre cetăţenii arabi rămaşi pe teritoriul Israelului au primit cetăţenie, israelienii arabi au avut parte de o serie de legi care facilitau naţionalizarea averilor lăsate în urmă de cei expluzaţi, iar drepturile lor nu erau egale cu cele ale cetăţenilor evrei.
După războiul din 1948, mai mulţi palestinieni care trăiau în taberele de refugiaţi din Fâşia Gaza şi Cisiordania au încercat să revină pe teritoriul Israelului, dar au fost declaraţi ilegali, iar guvernul israelit a comunicat organismelor internaţionale că trebuie găsită o soluţie care să nu implice reîntoarcerea acestora în Israel, ci redistribuirea lor în statele arabe.
În anii ce au urmat, conflictele armate au fost constante. Grupările militare palestiniene au atacat diferite ţinte din Israel, urmate de raiduri israeliene. În 1964, palestinienii au format Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei abreviată OEP sau PLO (din engleză: Palestine Liberation Organization), Formată din mişcarea Fatah (cea mai influentă), Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei şi alte facţiuni palestiniene. OEP şi-a stabilit ca obiectiv eliberarea Palestinei prin luptă, şi recucerirea teritoriilor pe care le deţinea înainte de 1948 (teritoriul Israelului de astăzi), în crezul organizaţiei fiind postulată ”datoria naţională de a elimina prezenţa zionistă din Palestina”.
Unul dintre raidurile israeliene venit în urma unei acţiuni OEP a lovit o bază militară egipteană din Fâşia Gaza (februarie 1955), rezultând moartea a 37 de soldaţi egipteni. Din acel moment guvernul egiptean a devenit sponsor cu instrucţie şi armament pentru luptătorii palestinieni.
După ani de atacuri ale palestinienilor din Fâşia Gaza, susţinute de Egipt, Israel a lansat un atac preventiv asupra egiptenilor, care comasaseră mai multe trupe în Peninsula Sinai. Conflictul rezultat a fost ceea ce s-a numit Războiul de Şase Zile, un război prin care Israel captura Fâşia Gaza de la Egipt şi Cisiordania de la Iordania, precum şi suveranitatea asupra întregului Ierusalim.
Acum, Israel ocupa întreg teritoriul Palestinei de sub mandatul britanic, care, prin Declaraţia Balfour ar fi trebuit să permită existenţa unui stat evreiesc în graniţele sale, iar faptul că palestinienii nu au avut niciodată un stat suveran pe acel teritoriu era baza pentru a argumenta că teritoriile nu au fost cucerite, astfel Al Patrulea Acord din Convenţia de la Geneva nu era încălcat.
Luptele de gherilă şi prima Intifada palestiniană
După 1967, palestinienii şi-au pierdut speranţele pe care şi le-au pus într-o mişcare pan-arabă care să îi ajute să recucerească teritoriile Palestinei. OEP a început să acţioneze prin atacuri sporadice din Liban, după ce Iordanul a devenit ostil luptei palestinienilor.
După masacrul de la Munchen, când 11 sportivi israelieni au murit în urma atacului unor terorişti palestinieni, serviciile secrete israeliene şi militanţii palestinieni au fost angrenaţi într-o serie de atacuri şi riposte sângeroase, care s-au întins pe mai mulţi ani.
Din 1974, deşi OEP avea ca obiectiv recucerirea teritoriilor prin forţă, a fost adoptat un program prin care Organizaţia îşi asuma rolul de eliberare a teritoriilor printr-un program care nu excludea alte mijloace decât forţa.
În 1987 a început mişcare de eliberare naţională a palestinienilor. ”Intifada” a fost prima acţiune populaţiei palestiniene la care au participat oameni care nu erau afiliaţi grupărilor paramilitare. Mişcarea a fost caracterizată de proteste, manifestări publice, boicoturi şi demonstraţii ale tinerilor în faţa forţelor armate israeliene. Cea mai celebră imagine din timpul acestor mişcări este aceea a tinerilor aruncând cu pietre către tancurile sau autvehiculele blindate ale israelienilor.
În 1988, OEP a declarat instituirea statului palestinian, care, deşi nu a fost niciodat un stat independent care să deţină suveranitatea asupra vreunui teritoriu, a recunoscut Israel ca stat în graniţele dinaintea războiului din 1967, ceea ce a adus recunoaşterea internaţională pentru OEP.
După încheierea Războiului din Golf, în 1991, o facţiune palestiniană a fost inclusă în discuţiile pentru pace, ca parte a unei iniţiative diplomatice a Statelor Unite şi Rusiei.
Tratativele de pace şi recunoaşterea Autorităţii Palestiniene
DIn 1993, OEP a început să discute în secret cu reprezentanţii Israelului la Oslo în Norvegia ce urmau să creioneze relaţiile dintre populaţia palestinenilor şi cetăţenii israelieni.
Unul dintre principalele puncte ale discuţiilor a fost recunoaşterea unui corp conducător pentru populaţia arabă din Cisiordania şi Fâşia Gaza, zone populate, în principal, de palestinieni. Aceasta a fost Autoritatea Palestiniană care a primit dreptul de a administra instituţii care să reglementeze viaţa palestinienilor în cele două teritorii.
În schimbul dreptului de a guverna în teritoriile ocupate, AP trebuia să promoveze toleranţa faţă de statul Israelului şi recunoaşterea legitimităţii acestuia, precum şi încetarea atentatelor teroriste.
Mai multe facţiuni palestiniene, printre care şi Hamas, nu au fost de acord cu înţelegerea pe care Yasser Arafat, liderul OEP, a stabilit-o cu premierul israelian, Itzhak Rabin. În cele din urmă, Autoritatea Palestiniană a ajuns să controleze aproximativ 97% din populaţia palestiniană în Fâşia Gaza, cât şi în 40% din teritoriul Cisiordaniei.
Retragerea treptată a forţelor armate israeliene din teritoriile controlate de AP a lăsat loc dezvoltării reţelelor teroriste susţinute de Hamas, care au lansat o serie de atacuri teroriste fără precedent ca intensitate şi număr de ţinte atacate. AP a fost acuzată că nu a făcut suficient pentru a opri atacurile, existând dovezi că ar fi finanţat multe dintre operaţiunile teroriste, atunci când acestea serveau strategiei lui Arafat.
Pe de altă parte, nici Israelul nu şi-a respectat întocmai angajamentele pe care şi le-a luat la Oslo. Aşezările evreieşti prin care a început să populeze teritoriile palestiniene din 1967 nu au fost oprite din dezvoltare, iar în 1995, când premierul Rabin a încercat să încetinească sau chiar să oprească ceea ce se construia, a fost ucis de un extremist evreu.
Atacurile şi ripostele au continuat şi în perioada negocierilor de pace. Fiecare mişcare a unei părţi provoca o reacţie violentă din partea celeilalte tabere. Palestinienii au continuat prin teroare, cu atacuri sinucigaşe sau maşini-capcană, în timp ce israelienii au ripostat cu asasinate şi arestări.
Eşecul negocierilor de pace, a doua Intifada, retragerea şi barierele Israeliene
Escaladarea violenţelor au lăsat foarte puţin loc pentru o soluţionare diplomatică a conflictului palestino-israelian. În anul 2000, sprijiniţi de diplomaţi din Statele Unite, oficialii din Israel au organizat summit-ul Camp David, prin care au propus o "înţelegere finală" care să pună capăt luptelor.
Propunerea făcută de israelieni şi americani oferea palestinienilor controlul asupra Fâşiei Gaza, o capitală palestiniană într-o porţiune a Ierusalimului de Est, 73% din Cisiordania, care ar fi devenit 90-94 % după 10-25 de ani, precum şi compensaţii financiare pentru refugiaţii palestinieni. Yasser Arafat a refuzat propunerea fără a face o ofertă proprie.
Eşecul tratativelor a condus la declanşarea cele de-a doua Intifade. Atacurile teroriste s-au înmulţit, iar israelienii şi-au pierdut încrederea că Autoritatea Palestiniană este un partener de pace reputabil. Intensificarea atentatelor împotriva civililor israelieni au condus la organizarea a tot mai multe raiduri ale Forţelor Israeliene de Apărare în Cisiordania, precum şi mai multe asasinate ale agenţilor Hamas. Asasinatele au evoluat de la orientarea către uciderea agenţilor activi la ţintirea liderilor grupării.
Anii 2001 - 2002 au reprezentat o schimbare a atitudinii faţă de tensiunile dintre Israel şi Palestina. Ariel Sharon, noul premier israelian, începea să contureze planul său de retragere unilaterală, iar statele din Liga Arabă au încercat să ofere o nouă soluţie diplomatică conflictului.
Liga Arabă a propus Israelului să renunţe la teritoriile din Golan, Fâşia Gaza şi Cisiordania (incluzând aici Ierusalimul de Est), să permită formarea unui stat palestinian independent şi "o soluţie justă" pentru refugiaţi, în schimbul normalizării relaţiilor cu statele arabe din Ligă şi încetarea conflictului israelo-arab. Oferta a fost refuzată din cauza formulărilor, însă oficialii israelieni şi-au exprimat bucuria faţă de iniţiativa arabă pentru pace şi normalizarea relaţiilor în zonă.
După o perioadă în care Israelul a reacţionat reţinut la atacurile şi provocările palestinienilor, un atac sinucigaş care a ucis 30 de persoane în 2002, Sharon a ordonat FIA să intre în Cisiordania pentru a ataca mai multe oraşe din care au pornit atacuri teroriste. Tot în 2002, pe frontiera Israel-Cisiordania a început construcţia "Gardului Cisiordaniei", o structură din beton sau sârmă ghimpată, care să separe populaţia arabă de israelieni. Bariera a scăzut numărul atacurilor teroriste cu aproape 90%, dar a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor.
În 2003, Arafat l-a numit pe Mahmoud Abbas în postura de prim-ministru, însă preşedintele OEP a fost acuzat nu i-a predat, de fapt, puterea acestuia, fiind o prezenţă care a subminat în continuu autoritatea lui şi a guvernului pe care îl conducea. Abbas era obligat de acordul cu Israel şi Statele Unite să lupte împotriva grupărilor de militanţi, însă Arafat era cel care deţinea controlul asupra serviciilor de securitate. Abbas a demisionat la finalul anului 2003.
În Israel, premierul Sharon punea în aplicare planul său de retragere a populaţiei din aşezările evreieşti de pe teritoriul palestinian. În ciuda controverselor din ţară, premierul a retras peste 9.000 de oameni din 21 de aşezări din Fâşia Gaza şi patru din Cisiordania. După retrageri, Bariera Fâşiei Gaza a fost completată şi reconstruită în multe zone, în timp ce locuitorii Fâşiei nu au mai avut dreptul să intre în Israel pentru muncă, iar permisele speciale în scopuri medicale au fost reduse substanţial.
Moartea lui Arafat, ascensiunea Hamas şi ciocnirile Israel - Gaza
După moartea preşedintelui OEP şi AP, Yasser Arafat, în noiembrie 2004, Mahmoud Abbas a fost numit preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene. Una dintre acuzaţiile principale care au apărut după decesul lui Arafat a fost faptul că acesta şi liderii Fatah au primit miliarde de dolari ca ajutor din partea altor state şi organizaţii, bani care nu au fost folosiţi pentru dezvoltarea societăţii palestiniene, ci au servit intereselor lui Arafat şi oficialilor Fatah.
Apariţia acestor acuzaţii şi frământările din interiorul populaţiei palestinine au crescut popularitea grupării Hamas, o grupare care a declarat în repetate rânduri că nu recunoaşte niciun drept al Israelului de a exista şi nu a acceptat niciun punct al tratativelor de pace, de la Oslo sau ulterioare şi a încurajat şi orchestrat mai multe atacuri teroriste.
Hamas a câştigat alegerile din 2006, obţinând majoritatea în Cosiliul Legislativ Palestinian, această victorie intensificând conflictul Israel-Gaza. În iunie 2007, Hamas a organizat o lovitură de stat prin care a preluat întreg controlul asupra Fâşiei Gaza. Ca urmare a acestei acţiuni, Israel a limitat fluxul de oameni şi alimente în Gaza, aproximativ 70% din populaţie activă a rămas fără loc de muncă şi 80% dintre rezidenţii Gaza trăiesc în sărăcie.
Începând cu 2001, mortarul şi rachetele palestiniene lansate din Fâşia Gaza au fost o constantă a frontierei de vest a Israelului. Între 2001 şi 2009, se estimează că peste 8.600 de rachete au fost lansate, 28 de oameni pierzându-şi viaţa şi alte câteva sute de persoane fiind rănite direct. În afara victimelor. peste 15.000 de persoane din oraşul de frontieră Sderot suferă de stres post-traumatic din cauza atacurilor repetate.
Iniţial, atacurile, definite generic sub numele de "Qassam", aveau o rază de acţiune limitată şi vizau doar oraşele din apropierea frontierei. Până în 2009, raza de acţiune a rachetele Qassam a ajuns până la oraşe mai mari ca Ashdod şi Beersheba, iar în 2011 şi 2012, către Kiryat Gat, Gedera şi Ramat Negev, şi chiar capitala Ierusalim, sau centrul comercial al Israelului, Tel Aviv.
În 2006, Israel a desfăşurat două ofensive majore în Fâşia Gaza, în vară şi în iarnă, ambele operaţiuni fiind justificate ca incursiuni pentru distrugerea bazelor de lansare a rachetelor către teritoriul Israelului şi descoperirea filialelor prin care militanţii Hamas primesc armament din afara ţării.
Pe 26 noiembrie, Franţa, Italia şi Spania au pus la punct un plan de pace pentru Orientul Mijlociu, care a reprezentat semnarea unui armistiţiu între Israel şi Autoritatea Palestiniană. Forţele armate israeliene urmau a fi retrase din Gaza, iar AP îşi lua angajamentul să oprească atacurile Qassam.
Gaza, "teritoriu ostil" şi războiul din 2008 - 2009
La mijlocul lunii mai în 2007, militanţii palestinieni din Fâşia Gaza controlată de Hamas au lansat peste 200 de rachete către Israel în mai puţin de o săptămână. Armata israeliană a ripostat cu o serie de atacuri aeriene.
În luna septembrie, acuzând intensificarea atacurilor Qassam, Israel a declarat Gaza "teritoriu ostil", ceea ce a permis limitarea electricităţii, petrolului şi proviziilor livrate în teritoriu. Decizia Israelului a fost dezaprobată de majoritatea organizaţiilor internaţionale, fiind numită "pedeapsă colectivă".
Până în ianuarie 2008, blocada economică israeliană a ajuns la un punct critic. Pe 17 ianuarie, după un nou atac asupra barierei Gaza, Israel a izolat complet teritoriul. Conform Naţiunilor Unite, aproximativ 1,5 milioane de persoane au fugit în Egipt în căutare hrană şi adăpost.
Conflictul a continuat în 2008 şi militanţii palestinieni au lansat peste 40 de rachete în luna februarie. În replică, Israel a bombardat Ministerul de Interne din Gaza, ucigând peste 100 de paelstinieni într-o săptămână. Autorităţile din Fâşia Gaza au raportat că au murit mai mulţi minori şi au acuzat Israelul de "terorism internaţional", iar atacurile din Gaza au fost catalogate a fi "mai mult decât un Holocaust". Autorităţile israeliene au declarat că cifrele sunt exagerate şi că au fost vizate doar ţinte militare în atacuri.
Operaţiunile din Gaza au fost criticate la nivel internaţional. Reacţia lumii arabe a fost una furibundă, în multe ţări manifestanţii au ieşit în stradă strigând "Moarte Israelului!" şi organizaţiile internaţionale au condamnat "forţa disproporţionată" cu care a acţionat Israelul în intervenţia sa din Fâşia Gaza.
Ca urmare a presiunilor din partea Statelor Unite, Uniunii Europene şi ONU, care cereau încetarea schimbului de focuri între cele două teritorii, declarând conflictul "împotriva legilor internaţionale", Israel şi Hamas au fost de acord cu un armistiţiu.
Deşi atacurile s-au redus pe perioada armistiţiului, niciuna dintre părţi nu a respectat angajamentele stabilite pe 19 iunie 2008, când s-a decis încetarea focului pentru şase luni. Totuşi, Hamas şi oficialii israelieni au făcut concesii pentru a detensiona situaţia din zonă. Atacurile cu rachete s-au rărit, iar blocada israeliană a permis reluarea a 28% din livrările de hrană, materiale de construcţie, haine şi energie către Fâşi Gaza faţă de nivelul dinainte venirii Hamas la putere.
Armistiţiul fragil dintre Israel şi Hamas a expirat pe 19 decembrie şi, opt zile mai târziu, armata israeliană lansa o campanie în Fâşia Gaza, "Masacrul din Gaza", cum a fost numită aceasta în lumea arabă. Operaţiunile au început cu bombardamente intense ale FIA, vizate fiind baze Hamas, tabere de pregătire ale poliţiei, sedii ale poliţiei şi birouri, infrastructură civilă, moschei, case, instituţii medicale şi şcoli. Armata israeliană a justificat ţintele spunând că acestea ar fi fost folosite de militanţi pentru stocarea armamentului. Pe 3 ianuarie 2009, Israel a pătruns cu trupe terestre pe teritoriul Fâşiei Gaza.
Până pe 18 ianuarie 2009, când ambele tabere au anunţat încetarea unilaterală a atacurilor, au fost raportate aproximativ 1.400 de victime în rândul palestinienilor şi 13 israelieni ucişi.
2010 - 2012, bombardamentele de la graniţă, Autoritatea Palestiniană la ONU şi recunoaşterea Statului Palestinei. Conflictul actual
După retragerea din 2009, conflictele armate s-au mai rărit, urmând o perioadă de acalmie. Mai mulţi donatori internaţionali au trimis aproximativ 4 miliarde de dolari în Fâşia Gaza pentru recuperarea după distrugerile războiului, în timp ce administraţia Obama a pus presiune pe premierul Banjamin Netanyahu să oprească dezvoltarea aşezărilor din Cisiordania şi să reia procesul de pace dintre Israel şi poporul palestinian.
În ianuarie 2010, perioada de linişte relativă a fost întreruptă de alte atacuri ale Israelului la frontiera cu Fâşia Gaza, unde avioanele au bombardat mai multe tuneluri care treceau pe sub bariera Gaza şi au vizat uciderea mai multor militanţi care plănuiau atacuri.
În martie 2010, a avut loc prima ciocnire cu victime de la finalul războiului din 2009. Doi soldaţi israelieni au fost ucişi în timpul confruntărilor de la frontieră, lângă oraşul Khan Younis.
În 2011 şi 2012, conflictele armate nu s-au oprit, dar atenţia publică s-a îndreptat către demersurile diplomatice ale ambelor tabere. În luna septembrie a anului 2011, Autoritatea Palestiniană a demarat o campanie prin care viza recunoaştere Statului Palestinei, în graniţele dinainte de 1967 şi capitala la Ierusalimul de Est, la cea de-a 66 Sesiune a ONU.
Pe 23 septembrie, preşedintele Mahmoud Abbas a ţinut un discurs în care critica dur Israelul în cadrul Adunării Generale a ONU, în care anunţa că palestinienii nu vor recunoaşte niciodată statul evreu. În aceeaşi zi, el a depus o cerere ca Statul Palestinei să fie recunoscut ca al 194-lea membru al ONU. Consiliul de Securitate încă nu a votat asupra acestei cereri.
Luna martie a anului 2012 a înregistrat o nouă intensificare a atacurilor dintre Fâşia Gaza şi Israel. Forţele Israeliene de Apărare au lansat un atac, pe 9 martie, în urma căruia a fost ucis Zohai al-Qaisi, considerat a fi responsabil pentru atacurile din 2011, care au condus la moartea a opt israelieni, între care şase civili.
Militanţii din Fâşia Gaza au răspuns cu circa 300 de rachete lansate peste graniţă. Ambele tabere au avut victime din rândul civililor, mai mulţi răniţi fiind înregistraţi în Gaza. Statele Unite, Franţa şi ONU au condamnat atacurile palestiniene, americanii susţinând dreptul israelienilor de a se apăra. Liga Arabă, Egipt, Siria şi Iran au fost de partea palestinienilor condamnând raidurile israeliene. După semnarea armistiţiului, Hamas, care nu a participat direct la luptă, a insistat că un război deschis cu Israelul ar fi fost "devastator pentru poporul palestinian".
În contextul conflictului continuu care se derulează din 2006, de când Hamas a venit la putere, în luna octombrie a acestui an, Agenţia Israeliană de Securitate a raportat 92 de atacuri separate, cu un total de 171 de rachete lansate către teritoriul israelian. Pe 24 octombrie au fost raportate nu mai puţin de 80 de rachete şi atacuri cu mortar din Fâşia Gaza.
În afară de cele cinci victime, două persoane din Israel (doi muncitori thailandezi răniţi) şi trei palestinieni (presupuşi militanţi care se pregăteau să lanseze rachete, ucişi), până pe 2 noiembrie nu au fost înregistraţi morţi sau răniţi. Uciderea unui tânăr de 22 de ani de către FIA a pornit un lanţ de evenimente care a escaladat până la conflictul major încă în desfăşurare.
Până în data de 20 noiembrie, rapoartele indică aproximativ 113 palestinieni ucişi, dintre care aproape 50% sunt civili. Conform unui raport publicat de Amnesty International, 66 de civili palestinieni au murit de la începutul conflictului. Nu se menţionează însă dacă aceştia au murit ca urmare a atacurilor israeliene sau în urma execuţiilor Hamas, care au ucis mai multe persoane suspectate de colaborare cu Israelul.
De partea Israelului, au murit patru civili şi un soldat, fiind înregistraţi peste 250 de răniţi. Oficialii israelieni explică ratele scăzute de eficacitate ale atacurilor palestiniene prin succesul sistemului de intercepţie a rachetelor Iron Dome, existenţa camerelor anti-bombă în majoritatea caselor israelienilor şi distrugerea mai multor baze de lansare din Fâşia Gaza.
Acţiunile ambelor tabere au fost condamnate şi numite crime de război. Organizaţiile internaţionale au solicitat încetarea conflictului şi ajungerea la un armistiţiu. Egiptul a fost prima ţară care a încercat medierea. Statele Unite s-au implicat în procesul de pace, iar ONU a cerut găsirea unei soluţii imediate. Miniştrii de externe din Turcia şi alte state ale Ligii Arabe au mers în Gaza pentru a încerca să promoveze ideea unui armistiţiu între părţile beligerante.
Israelul a transmis condiţiile în care ar accepta încetarea un armistiţiu, formulând şase cerinţe: încetarea violenţelor pe nu mai puţin de 15 ani, oprirea contrabandei de armament către Fâşia Gaza, oprirea tuturor atacurilor cu rachete sau asupra soldaţilor israelieni, rezervarea dreptului Israelului de a riposta în cazul unui atac terorist sau al unui potenţial atac, graniţa Israel-Gaza să rămână închise, deşi cea dintre Gaza şi Egipt ar putea rămâne deschisă, iar politicienii Egipteni să garanteze respectarea cerinţelor.
Hamas, pe de altă parte, cere ca Israelul să oprească toate atacurile în Fâşia Gaza şi să ridice blocada. Liderul Khaled Meshaal a ceurt garanţii internaţionale pentru eliminarea blocadei Israelului.
