Statele Unite ale Americii sunt considerate ca fiind cea mai puternică forţă militară a lumii. La acest lucru contribuie din plin cheltuielile exorbitante din acest domeniu, acolo unde SUA se află detaşat pe primul loc, cu un buget ce depăşeşte anual 500 de miliarde de dolari.
Calcule aproximative arată că Statele Unite sunt responsabile cu 39% din cheltuielile mondiale din domeniul militar, cheltuind în jur de 90 de miliarde de dolari anual doar cu operaţiunile din străinătate.
Cel mai important membru al NATO, Statele Unite, sunt responsabile cu trei sferturi din cheltuielile pentru apărare din cadrul alianţei.
Totodată, Statele Unite sunt cea mai activă prezenţă externă în conflictele de pe mapamond, slujind filosofia lor de a se folosi de resursele pe care le au la dispoziţie pentru a menţine un anumit echilibru în lume, de a oferi stabilitate geo-politică şi economică. Discutabil, însă, dacă aceste scopuri sunt atinse de fiecare dată. Cert este că SUA şi-a câştigat renumele de „jandarm mondial”, fiind deseori criticate pentru implicarea lor în conflicte din alte state.
Experţii militari consideră că, în termeni absoluţi, Statele Unite reprezintă cea mai de temut forţă militară din lume, iar asta de departe. Recent, însă, Heritage Foundation a publicat un raport în care arată că forţele armate americane nu sunt atât de grozave precum se crede.
Analiza în acest domeniu se face, în general, ţinând cont de numărul personalului militar, coroborat cu tehnica militară pe care aceştia o au la dispoziţie. Practic, înseamnă că forţa militară este redusă la numărul personalului, plus echipament de război, echipament logistic şi de suport.
Toate acestea sunt însă relative, căci, aşa cum se explică în raport, cifrele sunt fără context. Să dăm un exemplu. Armata SUA poate avea 100 de tancuri, însă pentru îndeplinirea unui anumit obiectiv să fie necesare 1.000 de tancuri sau, dimpotrivă, niciunul. De asemenea, trebuie luaţi în calcul şi alţi factori, cum ar fi clima şi terenul, pregătirea oamenilor, starea în care se află echipamentul.
Raportul Heritage relevă faptul că forţele armate americane sunt, per ansamblu, mai puţin capabile de luptă decât erau în urmă cu zece-cincisprezece ani. Motivul, spun ei, reducerea costurilor, reducerea finanţării, uzura morală a unor echipamente, lentoarea cu care sunt implementate noi proiecte.
Sigur, nu trebuie uitat faptul că acesta poate fi doar un motiv în plus, un pretext, pentru a solicita şi mai mulţi bani de la buget. Să ne amintim de episodul 11 septembrie, cel care a declanşat „Războiul împotriva terorii”, care a dus la campaniile militare împotriva Al Qaida, care costă anual mii de miliarde de dolari. SUA produce, dar şi cheltuie, în încercarea de a satisface dorinţele tuturor, atât nevoia de siguranţă a cetăţenilor, dar şi, de exemplu, nevoile producătorilor de armament.
Heritage Foundation este o organizaţie conservatoare, care nu se sfieşte să afirme că printre valorile pe care le promovează se numără inclusiv o apărare militară puternică, ceea ce aruncă măcar o umbră de îndoială asupra obiectivităţii acestui raport.
În concluzia raportului Heritage se arată că forţele armate ale SUA sunt „marginale” ca termeni absoluţi ai capacităţii militare.
Defalcat, Heritage dă următoarele verdicte:
Armata terestră: Verdict marginal la toate capitolele, respectiv capacitate, capabilitate şi forţă de reacţie.
Marina: Bună forţă de reacţie, stă relativ prost în termeni de capacitate şi capabilitate.
Puşcaşii marini: Punctul forte este forţa de reacţie, însă scorul este tras în jos de echipamentul vechi şi numărul în scădere al trupelor.
Forţele aeriene: Stau cel mai bine, cu scoruri bune la capacitate şi forţă de reacţie.
Să vedem, pe rând, cum arată fiecare dintre aceste ramuri ale forţelor armate americane.
Per ansamblu, acestea numără aproximativ 1,4 milioane de oameni în serviciul activ şi ceva mai mult de 900.000 de rezervişti.
Armata terestră este, numeric, cea mai importantă ramură a forţelor militare. Are trei componente, una activă şi două de rezervă, ce includ rezerviştii şi Garda Naţională.
Are şase centre de comandă, trei dintre ele pe teritoriul SUA, respectiv câte unul în Hawaii, Germania şi Italia.
O componentă extrem de importantă a infanteriei este dată de unităţile de forţe speciale, foarte numeroase şi cu un înalt grad de specializare.
„Beretele verzi” sunt specializate în război neconvenţional şi antrenate să poată opera independent pe teritorii străine.
Cele patru batalioane de „Rangers”, capabile de o gamă largă de operaţiuni, de la recunoaştere, până la asalt aeropurtat.
„Delta Force”, dacă vreţi trupele speciale ale trupelor speciale, este unitatea anti-tero a armatei. Membrii Delta Force sunt, în general, recrutaţi din rândul elitelor celorlalte structuri ale forţelor speciale.
Arsenalul pe care trupele de infanterie îl au la dispoziţie însumează atât tehnică modernă, cât şi diverse elemente aflate în uz de zeci de ani. Statele Unite produce cea mai mare parte a echipamentului, însă nu au reţineri în a achiziţiona tehnică militară străină.
Vehiculul emblemă al infanteriei este Humvee, la fel de celebru precum Willys din Al Doilea Război Mondial. Disponibil în versiuni simple şi blindate, a fost produs în peste 200.000 de exemplare.
M1 Abrams este principalul tanc al armatei, proiectat în anii '70, intrat în serviciu în următoarea decadă, supus între timp mai multor procese de modernizare. Foloseşte un tun de 120 de mm de provenienţă germană, iar blindajul este de tip Chobham.
Little Bird este un elicopter uşor, ce este folosit atât pentru misiuni de atac, cât şi de recunoaştere. Este unul dintre elicopterele folosite cu precădere pentru operaţiuni speciale.
Apache este cel mai cunoscut elicopter de atac, fiind de-a dreptul revoluţionar în momentul în care a intrat în serviciu. Are o putere de foc considerabilă, un sistem integrat în casca pilotului pentru ochirea ţintelor, emisii scăzute de căldură şi semnătură radar redusă.
Black Hawk este unul dintre elicopterele utilitare, folosit şi de Marină şi de Forţele Aeriene.
Forţele Aeriene sunt cea mai nouă ramură a forţelor armate americane, formată după Al Doilea Război Mondial. Sunt capabile să execute o gamă variată de operaţiuni, înclusiv în domeniul virtual, având o unitate pentru superioritate în ciberspaţiu.
Unul dintre cele mai populare avioane folosite de SUA este A-10 Thunderbolt II, „Warthog”, singurul avion proiectat pentru suport la sol din apropiere.
Marca aeronavei este tunul rotativ GAU-8, cel mai mare tun montat pe un avion. Tunul de 30 de mm foloseşte muniţie incendiară, sau muniţie din uraniu sărăcit, fiind letal împotriva ţintelor blindate. De altfel, principalul scop al avionului este să angajeze în luptă tancurile inamice.
A-10 este celebru şi pentru faptul că blindajul din titan îl face extrem de rezistent. Sunt documentate cazuri în care un astfel de avion, în ciuda pagubelor însemnate provocate de armele anti-aeriene, a reuşit să aterizeze în siguranţă.
Avionul va rămâne în serviciu încă o perioadă, urmând să fie înlocuit odată cu introducerea lui F-35.
B-2 Spirit este singurul bombardier strategic rămas în serviciu. Foloseşte tehnologia stealth, fiind capabil să lovească ţinte atât cu arme convenţionale, cât şi termonucleare. Doar 20 sunt în serviciu, fiind un avion extrem de costisitor, atât din punct de vedere al producţiei, cât şi al costurilor de întreţinere.
C-130 Super Hercules este un avion de transport, ce poate fi încărcat cu până la 64 de paraşutişti sau diverse echipamente.
F-16 este poate cel mai cunoscut avion multirol al americanilor, care este încă produs în diverse variante, exclusiv pentru export. Este un avion de generaţia a patra, supersonic, foarte manevrabil şi relativ ieftin.
F-22 Raptor este un avion proiectat pentru superioritate aeriană, subiect al mai multor controverse, în primul rând una de natură financiară. Producţia a fost oprită, iar legile federale interzic exportul acestui tip de avion, a cărui dezvoltare a costat peste 60 de miliarde de dolari. Este un avion ce foloseşte tehnologie stealth, poate opera la altitudini foarte mari şi este adaptat mai multor tipuri de misiuni. Probabil, cel mai performant avion multirol aflat în serviciu.
F-35 Lightning II este o familie de avioane aflate în ultimele faze ale testelor. Se remarcă în primul rând prin electronica folosită, având un radar extrem de puternic şi o serie avansată de senzori. Ca şi capabilităţi ale luptei în aer se spune că este doar „uşor inferior” lui F-22, dar că este un aparat de zbor mult mai flexibil, în termeni ai diversităţii operaţiunilor de care este capabil.
Proiectul a stârnit interesul mai multor ţări, existând comenzi externe pentru câteva sute de avioane.
Marina Statelor Unite este de departe cea mai mare din lume. În 2009 era mai mare, ca tonaj total al navelor, decât flotele următoarelor 13 ţări, luate la un loc. De asemenea, conţine cea mai mare flotă de portavioane din lume, zece la număr.
Marina este împărţită în şase flote active, are baze numeroase şi în străinătate şi operează 283 de nave, 3.659 de aeronave, precum şi 50.000 de vehicule.
Cele zece portavioane nucleare sunt din clasa Nimitz şi pot opera 20 de ani fără să fie realimentate. Au o lungime de 333 de metri, fiind însă mai mici decât portavioanele aflate în construcţie, cele din clasa Gerald R. Ford.
Distrugătoarele din clasa Arleigh Burke folosesc sitemul de luptă Aegis, un sistem electronic complex de a ţinti şi a ghida armele pentru a distruge ţintele inamice.
Ticonderoga este clasa crucişătoarelor, nave ce pot lansa rachete de croazieră sau anti-aeriene.
Americanii propun o nouă clasă de nave, pentru lupta în apropierea ţărmului, nave foarte rapide, cu un design inovator.
Submarinele americane, toate nucleare, sunt din clasele Ohio, Seawolf, Virginia şi Los Angeles. Sunt submarine de atac şi cu rachete balistice, capabile să opereze atât în larg, cât şi în zone litorale. În total sunt 72 astfel de submarine.
Hornet şi Super Hornet sunt două dintre avioanele de atac folosite de forţele navale, fiind adaptate operării de pe un portavion.
Super Hornet este mai mare şi mai greu decât „ruda” sa, însă de asemenea are o autonomie mai mare şi poate îndeplini mai multe roluri. Pentru a supravieţui se bazează pe superioritate oferită de sistemele defensive şi ofensive, nefiind un avion care foloseşte tehnologie stealth.
O componentă cu notorietate a marinei este reprezentată de unităţile speciale Navy SEALs, capabile să opereze pe aer, apă şi pământ, în orice zonă de pe mapamond, în orice condiţii de climă.
Sunt unităţi responsabile de multiple operaţiuni clandestine, doar o mică parte dintre ele ajungând până la public. SEALs sunt responsabili de asasinarea lui Osama bin Laden, sau de rezolvarea situaţiei deturnării navei Maersk Alabama, eveniment adaptat apoi pentru filmul Captain Phillips.
De altfel, SEALs sunt o prezenţă constantă în cultura americană, de la cărţi şi până la filme. Sunt prezentaţi ca o unitate de elită, extrem de bine pregătită. Cea mai recentă peliculă care are în centru un membru al SEALs este „American Sniper”, povestea lui Cristopher Kyle, cel mai eficient lunetist din istoria armatei americane, cu 160 de victime confirmate.
Puşcaşii marini, sau infanteria marină, este o forţă ce poate lupta atât pe apă cât şi pe uscat. Are în jur de 194.000 de membri activi, servind ca forţă expediţionară.
Puşcaşii marini folosesc, în mare aceleaşi resurse cu infanteriştii clasici, având însă o identitate proprie.
Paza de Coastă este una dintre ramurile mai mici ale armatei, fiind concentrată pe apărarea maritimă a teritoriului Statelor Unite. Pe timp de pace misiunile lor includ misiuni de salvare, de ajutorare a navigaţiei şi de protecţie a mediului.
Citeşte şi: Care este arsenalul din spatele agresivităţii ruse
Citeşte şi: Este NATO pregătită să răspundă ameninţării venite din partea Rusiei? Care este tehnica militară a statelor membre şi cum evoluează aceasta
