Conversația de 90 de minute dintre Donald Trump și Vladimir Putin, în care cei doi au stabilit că Ucraina nu poate reveni la granițele dinainte de 2014, adică va trebui să renunțe la Crimeea și la teritoriile cucerite de Rusia în estul țării, a avut loc cu doar o zi înainte de Conferința de Securitate de la Munchen, unde Volodimir Zelenski se va întâlni cu JD Vance și Marco Rubio. La Conferința de la Munchen care începe vineri se va vorbi, deci, despre ruperea în bucăți a Ucrainei. În 1938, tot la Conferința de la Munchen, s-a decis ruperea Cehoslovaciei.
„Pace pentru vremurile noastre” - pentru această scurtă frază care a marcat cea mai mică perioadă de pace din istoria umanității a rămas celebru în istorie și în memoria colectivă a omenirii Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii. Rostită pe 30 septembrie 1938, în ziua în care s-a semnat Acordul de la Munchen, ea avea să devină emblematică pentru un politician care a crezut că a luat o decizie corectă, inițial văzută favorabil și de opinia publică, dar care s-a dovedit un dezastru inimaginabil pentru Europa și pentru omenire.
Astăzi, ne aflăm, paradoxal, în fața unei situații care nu doar că ne aduce în mod înfricoșător aminte de greșelile comise de europeni acum 87 de ani, dar ne face să credem că ne aflăm în același moment fatidic - în care un lider face eroarea de a crede că a obține pacea cu orice preț, chiar și prin răsplătirea unui agresor, este decizia corectă.
Momentul „păcii pentru vremurile noastre” al lui Donald Trump a venit miercuri seară, când președintele american a hotărât să-l sune pe Vladimir Putin și să-i ofere, fără nicio precondiție, începerea negocierilor de „pace”. Donald Trump nu s-a consultat nici cu aliații săi europeni și nici cu Volodimir Zelenski înainte de a discuta cu Putin.
Acordul de la Munchen și împăciuirea agresorului
În anul 1938, Germania nazistă își începea asaltul împotriva Europei, inițial prin mici atacuri și ofensive diplomatice menite să testeze cât de mult erau dispuse puterile victorioase de la Versailles să răspundă agresiunilor sale.
Înainte, Hitler remilitarizase regiunea Renaniei, deși acest lucru era interzis prin Tratatul de la Versailles, însă puterile europene au decis să închidă ochii și să-l lase pe dictatorul nazist să facă ce dorește, deși dacă ar fi acționat, probabil că distrugerea regimului hitlerist în 1936 ar fi fost rapidă și ar fi cruțat Europa de trauma groaznică a celui de-Al Doilea Război Mondial.
În martie 1938, Austria era prima țară care cădea în fața agresiunii naziste. Deși ideea unei „Germanii Mari” care să includă Austria data din timpul Revoluțiilor naționale liberale de la 1848, statul nazist nu a mers niciodată pe ideea unei uniri consimțite a celor două state. După Primul Război Mondial, statul austriac republican rezultat din prăbușirea Monarhiei Habsburgice și-a luat numele de Austria Germană și a căutat să se unească cu noua Germanie democratică construită pe ruinele fostului Imperiu German. Pentru că i s-a interzis acest lucru la Versailles, Austria a rămas separată de Germania, iar această formulă l-a ajutat pe Hitler să-și construiască propaganda revanșardă. Ulterior, nici măcar austrofasciștii care au pus mâna pe Austria nu au mai dorit alipirea la Germania și au luptat pentru a păstra țara independentă de regimul lui Hitler.
Dar nu au putut să-i facă față unei Germanii mult mai puternice care a invadat, practic, Austria și a anexat-o forțat pe 12 martie 1938. În aprilie, naziștii au organizat un simulacru de referendum care să stabilească legal absorbirea Austriei în statul german nazist. Referendumul a formalizat anexarea Austriei cu un scor de 99,7% pentru. Referendumul este un instrument preferat de dictatori pentru a-și valida obiectivele, mai ales când ele sunt în totală opoziție cu legislația internațională și cu angajamentele la care participă. Sigur, similaritățile dintre 1938 și războiul din Ucraina, referendumurile-fantomă ale lui Putin în regiunile ocupate dar și altele nu sunt doar accidentale - tiparul este același.
Reacțiile Franței și Marii Britanii la anexarea Austriei au fost lente, moi și lipsite de substanță. Guvernul lui Neville Chamberlain a trimis, prin ambasada britanică, o notă de protest care a fost rapid ignorată de naziști. Franța, în schimb, era în mijlocul unui haos politic iar guvernul său tocmai ce se prăbușise, astfel că reacția sa a fost inexistentă. În același timp, opinia publică britanică era și ea anti-război și nedispusă să accepte pedepsirea Germaniei, iar liderii politici s-au raliat rapid acestei poziții, mai ales pentru că anexarea Austriei nu era văzută ca fiind un pericol în niciun fel pentru lume și pentru pacea globală.
După anexarea Austriei, atenția naziștilor s-a îndreptat spre următoarea țintă a agresiunilor lor - regiunea sudetă din Cehoslovacia, o provincie în care etnicii germani erau majoritari și care fusese dezlipită din Austria Germană în 1918 și dată noului înființat stat cehoslovac. Hitler considera că Cehoslovacia este un „stat artificial” și avea ca obiectiv distrugerea acesteia. Din nou, similaritățile cu ce se întâmplă astăzi nu par deloc accidentale.
În mai 1938, un incident de la granița germano-cehoslovacă a dus la tensiuni puternice între cele două țări. Ambele armate s-au mobilizat la graniță, iar guvernul britanic a anunțat Berlinul că dacă un război va erupe, iar Franța va decide să susțină partea cehoslovacă, atunci și Marea Britanie ar putea să o susțină. La fel ca Putin în Donbasul ucrainean, Hitler și-a cultivat o conducere proprie și loială în regiunea sudetă. Konrad Heinlein, marioneta lui Hitler din regiunea sudeților primise un ordin expres să dinamiteze pe cât posibil negocierile cu partea cehoslovacă și să nu găsească niciun acord de ameliorare a tensiunilor.
Decizia stabilită de Chamberlain cu cabinetul său a fost să pună presiune pe Cehoslovacia pentru a accepta să facă concesii Germaniei naziste, singura voce disidentă fiind lordul Duff Cooper, care a și demisionat din funcția de Prim Lord al Amiralității. Winston Churchill, succesorul lui Chamberlain, s-a opus de la bun început politicii de împăciuire a Germaniei naziste, avertizând că încercarea de a răsplăti agresorul nu-l va face decât să devină și mai agresiv.
Lordul Runciman, un reprezentant direct al guvernului britanic a mers la Praga în 1938 tocmai pentru a face presiuni puternice pe lângă administrația președintelui cehoslovac, Edvard Benes, și să-l convingă pe acesta să accepte împăciuirea Germaniei prin oferirea de teritorii. De cealaltă parte, Partidul German din Sudetenland, formațiunea lui Konrad Heinlein aliniată naziștilor, făcea propriile presiuni. Situația devenea tot mai tensionată, iar la revenirea sa la Londra, lordul Runciman a concluzionat că Cehoslovacia „nu mai putea să existe în forma actuală” și că singura șansă pentru pace era cedarea teritoriului către germani. Alte opțiuni, precum federalizarea țării sau crearea unei zone autonome în Sudeți au fost definite ca „impractice”.
Granițele în Europa Centrală înainte de acordul de la Munchen. Hartă: Adrian Dumitru/Antena 3 CNN
Ulterior, în septembrie, serviciile britanice au informat guvernul că Germania nazistă intenționa să invadeze Cehoslovacia pe data de 25. Pentru că situația devenea tot mai tensionată și se apropia de război, prim-ministrul britanic a hotărât să intervină personal și să discute cu Hitler. Hitler a acceptat, iar cei doi lideri și delegațiile lor s-au întâlnit în Germania, pe 15 septembrie.
După o întâlnire de trei ore, în care Hitler a spus că nu va accepta o soluție mai slabă decât anexarea Sudeților la Germania, Chamberlain a cedat. Prim-ministrul britanic a fost de acord cu anexarea doar dacă ea urma să se facă pe baza unui plebiscit a germanilor din Sudeți. În următoarea zi, Benito Mussolini anunța susținerea Italiei pentru Germania în disputa Sudeților.
Pe 16 septembrie, Franța și Regatul Unit au transmis Cehoslovaciei cererea imperativă de a evacua toate teritoriile lor în care etnicii germani reprezentau 50 la sută din populație. În schimb, cele două puteri urmau să garanteze independența sa. Cehoslovacia a refuzat, iar pe 17 septembrie au început primele ostilități într-un război germano-cehoslovac nedeclarat - sute de cehoslovaci au murit în aceste confruntări.
Hitler a acceptat oferta inițială a lui Chamberlain, însă la o întâlnire ulterioară pentru parafarea acordului, și-a schimbat complet poziția. Dictatorul nazist i-a spus lui Chamberlain că termenii anteriori nu mai sunt suficienți și că vrea anexarea imediată a Sudeților, fără referendum, dar și rezolvarea „pretențiilor teritoriale” ale Poloniei și Ungariei față de Cehoslovacia. Practic, Hitler cerea împărțirea întregii țări.
Pe 23 septembrie, Hitler a făcut o nouă cerere - cehii care urmau să fie expulzați din regiunea Sudeților urmau să fie obligați să plece fără să mai ia nimic cu ei. Chamberlain a acceptat. În aceeași zi, Cehoslovacia a început mobilizarea generală, o decizie primită cu entuziasm de populație.
După mai multe bătălii ale ultimatumurilor pe evacuarea regiunii, puterile participante la împărțire au parafat acordul, pe 30 septembrie, la Munchen, iar Hitler i-a spus, satisfăcut, lui Chamberlain că regiunea sudetă reprezenta „ultima sa ambiție teritorială în Europa”.
Cehoslovacia trădată a fost obligată, practic, să accepte raptul teritorial, primind în schimb „garanții” din partea Germaniei, Marii Britanii și Franței că independența sa va fi păstrată și restul teritoriului său nu va mai fi violat. La întâlnirea finală de la Munchen au participat reprezentanți ai Germaniei, Marii Britanii, Franței și Italiei. Cehoslovacia nici măcar nu a fost invitată, iar ulterior i s-a comunicat că are de ales între a lupta de una singură cu Germania sau a accepta acordul și a primi garanții colective din partea marilor puteri. Pentru că nu aveau nicio speranță de a rezista în fața Germaniei, cehoslovacii au acceptat dictatul.
Cedările teritoriale parafate la Munchen de Regatul Unit, Germania, Franța și Italia și, ulterior, prin Primul Dictat de la Viena, prin care Ungaria a anexat sudul Slovaciei. Hartă: Adrian Dumitru/Antena 3 CNN
Chamberlain a plecat „victorios” la Londra, unde a fost întâmpinat de mulțimi entuziaste care sărbătoreau obținerea păcii și de un rege și un guvern extrem de mulțumiți de eforturile sale de pace.
Neville Chamberlain arată publicului hârtia cu Acordul de la Munchen, semnat de Germania și proclamă „pace pentru vremurile noastre”. Foto: Getty Images
Lipsită de fortificațiile sale de la graniță și de o mare parte din industria sa, toate localizate în regiunea sudetă, Cehoslovacia a rămas, practic, doar nominal independentă. În plus, co-optarea Poloniei ca complice la împărțirea Cehoslovaciei a însemnat o victorie uriașă pentru eforturile de propagandă ale Germaniei, care a putut, apoi, să inducă ideea că și Polonia era un agresor. De asemenea, a contribuit la presiunile uriașe care au forțat Cehoslovacia să accepte ultimatumul - dacă l-ar fi refuzat, urma să fie atacată din trei direcții - Germania, Polonia și Ungaria.
La puțin peste o lună după prima dezmembrare a Cehoslovaciei, Germania a cerut un nou rapt, de această dată pentru Ungaria - prin Primul Dictat de la Viena, pe 2 noiembrie 1938, Cehoslovacia ceda și sudul Slovaciei către Ungaria.
Granițele în Europa Centrală după 2 noiembrie 1938. Hartă: Adrian Dumitru/Antena 3 CNN
În martie 1939, Hitler mergea mai departe cu ambițiile sale, călcând în picioare toate garanțiile și promisiunile pe care le făcuse și a invadat și restul Cehoslovaciei. Cehia a fost anexată la Germania sub forma provinciei Boemia-Moravia (numele medieval vechi al Cehiei), în timp ce Slovacia a fost stabilită ca stat-client al Germaniei. Alte câteva luni mai târziu, Hitler declanșa Al Doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei pe 1 septembrie 1939.
Cum se repetă istoria și ce înseamnă pentru Ucraina discuția lui Trump cu Putin
Decizia lui Donald Trump de a discuta la telefon cu Vladimir Putin despre încheierea războiului din Ucraina și aparenta abordare a sa de a veni la masa negocierilor cu orice preț, fără precondiții față de Rusia, a provocat un val de condamnări și de critici din partea aliaților europeni, dar și a unor oficiali americani, foști și actuali, care se tem că Statele Unite vor abandona Ucraina și că-l vor lăsa pe Putin să obțină tot ce dorește.
„Tocmai ce am vorbit cu președintele Volodimir Zelenski. Conversația a fost foarte bună. Și el, ca și președintele Putin, vrea să facă pace. Am discutat mai multe teme legate de război, dar mai ales despre întâlnirea care se pregătește, vineri, la Munchen. Acolo, vicepreședintele JD Vance și secretarul de stat, Marco Rubio, vor conduce delegația”, a scris Trump pe rețelele sociale.
Anterior, șeful Pentagonului, Pete Hegseth, spusese că revenirea Ucrainei la granițele sale din 2014 este „nerealistă” și că în orice negocieri cu Rusia, aderarea Ucrainei la NATO trebuie să fie eliminată din discuție.
Ambele remarci au fost criticate imediat dur și din SUA, dar și de aliații europeni.
Liderii europeni au avut reacții puternice în urma acestor declarații.
Prim-ministrul polonez, Donald Tusk, fost șef al Consiliului European, a declarat: „Pacea e tot de ce avem nevoie. O PACE DREAPTĂ. Ucraina, Europa și SUA ar trebui să lucreze pentru asta împreună. ÎMPREUNĂ”.
„Ziua de azi (n. red. – miercuri) va rămâne în istorie ca o zi neagră pentru Europa”, a declarat și politicianul eston Marko Mihkelson, îndemnându-i pe europeni să recunoască importanța acțiunii imediate în acest context dificil.
Între timp, șefa diplomației europene, Kaja Kallas, a reafirmat integritatea teritorială a Ucrainei, spunând: „Independența și integritatea teritorială a Ucrainei sunt necondiționate”. Ea a accentuat și nevoia ca Europa să joace un rol central în consolidarea Ucrainei și crearea de garanții robuste de securitate în orice negocieri.
În plus, o coaliție de state europene, inclusiv Regatul Unit, Franța și Germania, au anunțat că trebuie ca Europa să aibă un loc la masa viitoarelor negocieri pe tema viitorului Ucrainei. Comunicatul comun vine după ce șapte miniștri europeni de externe și reprezentanți ai Comisiei Europene s-au întâlnit la Paris.
La fel ca Chamberlain și Daladier în cazul Cehoslovaciei, Donald Trump a acționat de unul singur, fără să discute cu Zelenski înainte de a lua decizia de a discuta cu Putin. Încă dinainte să fie ales, au existat temeri că un Trump revenit la Casa Albă va lăsa Ucraina pradă Rusiei, în condițiile în care s-a opus constant ajutoarelor date în timpul administrației Biden, iar la comanda sa, republicanii din Congres au pus deseori bețe în roate guvernului.
Cât de mult se va mai repeta istoria de-aici încolo rămâne de văzut, însă până la acest moment similaritățile sunt șocante - de la declarațiile secretarului american al apărării, care a susținut că Ucraina va trebui să facă concesii teritoriale agresorului și până la declarațiile laudative și jubilante ale oficialilor ruși, care se văd în poziția de a obține ce și-au dorit după trei ani de agresiune împotriva Ucrainei.
