35 de ani de la căderea comunismului în Germania: Cum a ajuns să fie dărâmat Zidul Berlinului, pe 9 noiembrie 1989

În seara zilei de 9 noiembrie 1989, autorităţile din Germania Democrată au deschis punctele de trecere din zona de est către cea de vest a Berlinului, atrăgând de la sine doborârea simbolului cortinei de fier peste continentul european, respectiv Zidul Berlinului, care separa oraşul din 13 august 1961, potrivit Agerpres.

Căderea Zidului Berlinului a reprezentat un moment istoric pentru istoria germană şi a continentului european deopotrivă, marcând în chip simbolic căderea cortinei de fier, colapsul comunismului în Europa de Est.

Ce reprezenta Zidul Berlinului pentru germani

Acest zid reprezentase timp de decenii nu doar o graniţă fizică, teritorială, între două state, între două lumi antagonice, ci simbolul care ţinuse divizată lumea postbelică şi reprezentase, totodată, întruchiparea încleştării ideologice între Uniunea Sovietică şi lumea occidentală. 

‹ ›

Căderea Zidului Berlinului a fost rezultatul unei perioade ample de frământări sociale şi politice în Germania Democrată. Mii de oameni au invadat zonele din imediata apropiere a zidului şi au sfărâmat porţiuni din această structură, cu ajutorul uneltelor folosite în construcţii, punând capăt la propriu şi la figurat graniţei oficiale a cortinei de fier în Europa.

La 3 mai 1971, Walter Ulbricht a fost forţat să demisioneze şi i-a urmat Erich Honecker la conducerea Partidului Unităţii Socialiste (SED), în calitate de prim-secretar al Comitetului Central şi preşedinte al Consiliului Apărării Naţionale, iar ulterior în calitate de lider al Republicii Democrate Germane.

Ascensiunea la putere a lui Erich Honecker

Ascensiunea la putere a lui Erich Honecker a fost sprijinită de liderul sovietic Leonid Brejnev, care devenise îngrijorat de politica de independenţă în creştere a lui Ulbricht. În cadrul politicii sale, Honecker a continuat să colaboreze cu Germania Federală, în contextul politicilor Ostpolitik şi Deutschlandpolitik, şi a valorificat această pârghie în plan strategic pentru a obţine o şi mai mare recunoaştere internaţională pentru Republica Democrată Germană.

Cele două state germane s-au recunoscut reciproc, din punct de vedere politic, drept state suverane prin Tratatul de bază din 1972. Totuşi, guvernul federal al Republicii Federale Germania insista asupra faptului că cele două state germane reprezintă o singură naţiune germană. În 1973, ambele state germane au fost recunoscute în calitatea de state membre cu drepturi depline în cadrul Naţiunilor Unite.

Sub preşedinţia lui Honecker, au fost semnate Acordurile finale de la Helsinki din 1975, care vizau cooperarea în domeniul păcii şi securităţii în Europa. În plan intern, Honecker a făcut demersuri pentru reformarea politicii economice a ţării sub sloganul ''unitatea politicii economice şi sociale'', dar în ciuda acestor paşi, politica internă a Germaniei Democrate avea să consemneze lipsuri privind aprovizionările şi colapsul finanţelor de stat care au devenit proeminente la jumătatea anilor 1980.

Revolta celor peste 17.000 de muncitori de la şantierele navale

Unul dintre cele mai importante momente ale colapsului blocului comunist a fost reprezentat de revolta celor peste 17.000 de muncitori de la şantierele navale din Gdansk, Polonia, din data de 14 august 1980, Vocile acestor muncitori polonezi nu au mai putut fi oprite de măsurile opresiunii regimului comunist polonez, ecoul lor a avut amploare în întreg blocul comunist.

La 11 martie 1985, la Moscova, Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, potrivit volumului ''Cours, contours et detours. Histoire de la democratie parlamentaire en Allemagne'' (Lothar Gall, Berlin, Bundestag Allemand, 2002), iniţiator al politicilor de reforme cunoscute sub denumirile ''glasnost'' (''dechidere'') şi ''perestroika'' (''reconstrucţie'').

În vara anului 1989, Ungaria părăsea cortina de fier şi se deschidea politic lumii libere, deschidea graniţa cu Austria, iar mulţi cetăţeni est-germani ajungeau călătorind liber spre vest şi înaintau cereri de azil la ambasadele Republicii Federale Germania din Ungaria, din Cehoslovacia şi din Polonia. Liderul est-german Erich Honecker nu a înţeles semnele acestei schimbări care se petrecea în estul Europei şi nu a avut nicio reacţie politică la politicile anunţate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov către întreg spaţiul comunist.

La 9 octombrie 1989, peste 40.000 de oameni au ieşit în stradă

Pe fondul situaţiei grele din Germania Democrată, au fost organizate mari demonstraţii la Leipzig, între septembrie-octombrie 1989, care au adunat din ce în ce mai mulţi participanţi şi au cuprins mai multe oraşe. La 9 octombrie 1989, peste 40.000 de oameni au ieşit în stradă, la Leipzig, cu pancarte pe care se putea citi ''Wir Sind das wolk!'' (''We are the people!''), oamenii se alăturau celor porniţi în marş, ajungându-se la peste 70.000 de participanţi.

Forţele de poliţie şi de armată au primit permisiunea, de la autorităţile est-germane, să folosească forţa împotriva celor adunaţi. La 16 octombrie 1989, presiunea publică creştea, peste 120.000 de oameni strigau pentru libertate împotriva regimului comunist, exercitând presiune asupra conducerii centrale şi a lui Erich Honecker. Demonstraţii au avut loc şi la Dresden, dar şi în alte mari oraşe din Germania Democrată.

Erich Honecker, deposedat de putere

Conducerea de partid a SED, care a menţinut politicile represive împotriva oricărei forme de opoziţie şi de opinii separate faţă de conducerea de partid şi de stat, a cerut în şedinţa Biroului Politic de la nivelul partidului, din 17 octombrie 1989, deposedarea de toate prerogativele şi atribuţiile politice ale funcţiei lui Erich Honecker. Liderul est-german a fost, astfel, deposedat de putere, de către foştii săi camarazi Günther Mittag, Willi Stoph şi Erich Mielke.

O zi mai târziu, la 18 octombrie 1989, Honecker a fost înlocuit de Egon Krenz în funcţia de secretar general al partidului, iar la 24 octombrie, acesta din urmă a fost ales preşedinte al Consiliului de Stat.

La 5 decembrie 1989, a fost deschisă o investigaţie asupra lui Erich Honecker, care a fost acuzat de abuz de funcţie în calitate de preşedinte al Consiliului de Stat şi al Consiliului Apărării Naţionale al Republicii Democrate Germane şi pentru puterea sa politică şi economică de uzurpare în calitate de Secretar general al Comitetului Central al Partidului Unităţii Socialiste, cât şi pentru că a folosit impropriu puterile sale în calitate de secretar general pentru câştiguri pentru sine şi pentru alţii.

Judecat şi acuzat pentru decesele produse la Zidul Berlinului

Bolnav şi în vârstă, Erich Honecker a stat în diferite rânduri în spital şi a fost închis de mai multe ori în diferite locaţii, printre care şi închisoarea Berlin-Rummelsburg. A plecat în exil, a fost ulterior judecat şi acuzat pentru decesele produse la Zidul Berlinului, recunoscându-şi responsabilitatea politică pentru acestea. A murit la 29 mai 1994, în Chile.

La 25 octombrie 1989, numărul celor ieşiţi în stradă să demonstreze la Leipzig ajunge la 320.000 de oameni. Demonstraţii au ieşit constant în stradă până în martie 1990, când a avut loc organizarea primelor alegeri libere.

În data de 3 noiembrie 1989, autorităţile est-germane permit cetăţenilor să plece prin Cehoslovacia spre Germania Federală. Un număr de 45.000 de oameni au plecat în primele patru zile. În tot anul 1989, circa 343.000 de cetăţeni est-germani au plecat în Germania Federală.

La 7 noiembrie 1989, guvernul est-german a demisionat

În Berlinul de est, în Alexander-platz, la 4 noiembrie 1989, peste 500.000 de oameni au ieşit în stradă, care strigau împotriva regimului comunist şi militau public pentru libertate, reforme şi democraţie.

La 7 noiembrie 1989, guvernul est-german a demisionat, iar Krenz a fost reales în unanimitate secretar general al SED.

În data de 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al partidului SED, a anunţat într-un mesaj televizat faptul că graniţele sunt deschise.

Căderea Zidului Berlinului a însemnat, în chip simbolic, debutul procesului de încheiere a războiului rece, colapsul comunismului în Europa şi zorii unei noi ere pentru continentul european.

Data de 9 octombrie 1989, prin demonstraţiile ample de la Leipzig, rămâne momentul catalizator al începutului sfârşitului pentru regimul comunist din Republica Democrată Germană.

La 28 noiembrie 1989, cancelarul vest-german Helmuth Kohl prezintă planul în zece paşi privind procesul de reunificare a statului german.

Primele alegeri libere în Germania Democrată

Au loc primele alegeri libere, la 18 martie 1990, în Germania Democrată, iar formaţiunea politică CDU (Uniunea Creştin-Democrată) câştigă scrutinul la nivel naţional cu peste 40% la sută din voturile exprimate.

La 19 aprilie 1990, premierul Republicii Democrate Germane, Lothar de Maziere, anunţă în declaraţia guvernului său că procesul de unificare cu Germania Federală este cea mai importantă responsabilitate asumată.

În 1 iulie 1990, are loc uniunea la nivel de monedă naţională, astfel că marca est-germană este înlocuită de marca vest-germană.

La 5 mai 1990, a început, la Bonn, Conferinţa în format 2+4 a miniştrilor de externe din Germania de Est, Germania de Vest şi din cele patru puteri care după război au avut responsabilitatea asupra statului german. Conferinţa s-a încheiat, după lungi dezbateri aprinse, la 12 septembrie 1990, prin semnarea, la Moscova, a ''Tratatului privind reglementarea definitivă cu privire la Germania'', potrivit https://enrs.eu şi https://legislatie.just.ro. Tratatul a fost semnat de Republica Federală Germania, Republica Democrată Germană, SUA, URSS, Franţa şi Marea Britanie.

La 3 octombrie 1990, Germania Democrată a încetat să mai existe, concretizându-se împlinirea procesului de unificare a statului german în acord cu prevederile Legii Fundamentale a Republicii Federale Germane, iar pe scena internaţională a apărut un singur stat unificat - Republica Federală Germania.