"Stimate domnule Prim Ministru Dacian Cioloş,
Aleg acum să nu vă vorbesc despre cifre şi statistici, despre tabele extinse în XLS pentru că ştiu că asta aveţi în mapă zilnic. Acum vreau să vă rog să priviţi această fotografie. O vedeţi? Ea a fost Kiki.
O fetiţă cu Sindrom Down dintr-unul din judeţele acestei ţări al cărei Prim Ministru sunteţi acum domnia voastră.
Kiki, a murit acum aproximativ 6 luni. În linişte. Lângă mama ei, neştiută de nimeni şi uitată de toţi. Nu vreau să vă spun de ce s-a dus, deşi inclusiv asta are legătură cu sistemul din ţara care i-a dat cu atâta zgârcenie DOAR cetăţenia. Vreau să vă spun cum a trăit Kiki. Kiki nu a mers niciodată pe picioruşele ei pentru că în ţara ei nu există un program de reabilitare neuromotorie, iar mama ei nu şi-a permis tratamentele costistoare din mediul privat. Kiki nu a spus niciodata mai mult de „mama” pentru că ţara ei nu are un program de recuperare adevarat sau de dezvoltare de abilităţi de comunicare alternativă, iar în privat o oră de astfel de terapii costă enorm. Kiki era transportată de mama ei într-un cărucior mult prea mic şi prea vechi pentru nevoile ei, căci ţara ei nu are un program prin care să ofere astfel de mijloace minime pentru toţi copiii. Ca să poată ajunge la Bucureşti, Kiki trebuia să aştepte o anumită cursă de autocar pentru că celelalte nu o primeau sau o obligau să stea pe ultimul rând din spate unde i se făcea rău. Kiki nu a fost niciodată într-o şcoală domnule Prim Ministru. Nu s-a jucat cu colegii în recreaţie şi nu a stropit tabla cu buretele ud pentru că nu există în ţara ei o şcoală pregătită să o primească.
În ultimul ei an de viaţă, Kiki a avut nişte dureri cumplite de dinţi domnule Prim Ministru. Da, de dinţi. Cred ca ştiţi ce înseamnă o durere de măsea. Imaginaţi-vă cum dor 18 simultan. Niciun doctor din sistemul public nu şi-a asumat vindecarea. Pentru că este complex. Pentru că este costisitor. Pentru că nu există un program. Şi ştiţi ce s-a întâmplat, domnule Prim Ministru? S-a putut rezolva prin bunăvoinţa unor oameni din mediul privat. Care au tratat-o în clinica lor, simplu şi firesc. Pentru că statul nu i-a oferit nimic. Şi după operaţie, Kiki a zâmbit. Şi am strâns-o tare tare în braţe.
Kiki a locuit împreună cu mama şi fraţii ei într-o cămăruţă pe care mama ei o platea cu greu din îndemnizaţie, fără să înţeleg cum şi ce mâncau. Ştiţi de ce domnule Prim Ministru? Pentru că persoanele cu dizabilităţi nu au nicio şansă la o locuinţă socială.
Kiki a iubit mult şi necondiţionat pe oricine îi acorda o clipă de atenţie. Kiki a oferit enorm şi nu a primit NIMIC. Şi s-a stins.
Şi, in mod dramatic, poate ca este mai bine aşa. Pentru că peste ani, atunci când mama prea devreme îmbătrânită s-ar fi dus, Kiki ar fi ajuns într-o instituţie rezidenţială unde ar fi fost cel puţin sedată, dacă nu legată, înfometată, abuzată fizic şi emoţional. Acum o lună şi ceva am îngheţat târziu în noapte pentru că am vrut o schimbare. Pentru copilul meu cu dizabilităţi care stă acasă pentru că a fost bătut şi dedat în şcoala specială, pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii în situaţia asta şi pentru Kiki care mi-a ridicat inima la cer şi apoi mi-a sfâşiat-o în mii de bucăţele.
Nu este vina dumneavoastră că îngerul Kiki a plecat", scrie Mădălina Turza, pe blog.
Continuarea, aici.
