Într-o zi de februarie a anului 1965, un autobuz plin de călători mergea din orașul nostru spre un alt oraș apropiat. Lângă șofer stătea un bătrân, mare la trup și viguros, cu o barbă albă, având în jur de 75 ani. Purta un palton greu cu guler de blană și o căciulă ce-i acoperea urechile.
Autobuzul mergea încet pentru că ningea mereu. Când a ajuns la o curbă, lanțurile de la roțile din spate s-au rupt. Șoferul a frânat brusc, dar autobuzul s-a izbit de un alt autobuz, care se afla atunci acolo. Și toate acestea s-au petrecut în câteva secunde.
Șoferul a pierdut controlul mașinii și tot s-au înspăimântat. Atunci bătrânul, care stătea lângă șofer, a făcut semnul Crucii și a spus cu glas tare:
–Slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Binecuvântat să fie numele tău, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, că ne-ai izbăvit în acest ceas!
După câteva minute celălalt autobuz a plecat, iar șoferul nostru și ajutorul său au coborât să pună din nou lanțurile. Atunci un călător tânăr s-a adresat bătrânului zâmbind și i-a spus:
–Iertați-mă, tovarășe, dar nu m-am putut abține din râs atunci când v-am auzit invocând ajutorul unor puteri cerești inexistente și când v-ați făcut semnul Crucii. „Din obișnuință”, îmi veți spune. „A doua natură”. Cu toate acestea văd că sunteți un om cultivat. Însă acum, în 1965, acestea sunt niște lucruri absurde.
Continuarea, AICI.
