Iată că şi numărul parlamentarilor avea să fie redus de noua lege fundamentală de la 641 la 486, măsură menită să ducă România spre „propăşire” sau altfel tradusă, să slăbească parlamentul şi să instaureze dictatura regală.
Plebiscitul, organizat în pripă, nu a lăsat timp românilor să se familiarizeze cu conţinutul noii legi, iar noua constituţie a fost votată aproape în unanimitate de români. De ce? O explicaţie ar putea fi aceea că oamenii erau sătui de nesfârșitele lupte electorale, iar mulţi dintre votanţi nu aveau prea multă ştiinţă despre principiile şi importanţa unei astfel de legi.
Nu am amintit întâmplător de acel moment.
Iată că încă din primele zile ale noului an, preşedintele Senatului, Anca Dragu, doreşte înfiinţarea unei comisii parlamentare comune pentru a pune în aplicare referendumul din 2009, atunci când românii au votat în masă pentru un parlament unicameral, cu maximum 300 de parlamentari.
Dar este oare această simplificare a structurilor legislativului cheia pentru eficientizarea Parlamentului şi reducerea cheltuielilor, pretextele lui Băsescu din 2009? Care este numărul optim de parlamentari pe care trebuie să-l aibă România? De ce 300 şi nu o altă cifră? Sistem „unicameral” sau „bicameral”?
Dar să le luăm pe rând...
Concomitent cu alegerile prezidenţiale, pe 22 noiembrie 2009, Traian Băsescu a iniţiat acel referendum consultativ pentru a-şi maximiza şansele de a câştiga, ştiind foarte bine că va constitui un avantaj major în alegerile prezidenţiale. Cunoştea foarte bine sentimentele cetăţenilor faţă de parlamentari, faptul că larga majoritate a populaţiei nu avea cunoştinţe elementare despre subiect şi că politicienii vor putea utiliza asta în viitor ca armă.
A fost o mişcare politică specifică unui politician abil, dar s-ar spune că şi cinic.
Oare scăderea numărului de parlamentari nu presupune o mai slabă reprezentare a cetățenilor? Dacă un deputat va reprezenta 101.000 locuitori (în loc de 73.000) și un senator 203.000 de locuitori (față de 168.000), reprezentarea nu va fi „mai slabă”? Va ajuta electoratul să reţină mai uşor numele parlamentarilor, aceştia fiind mai puţini? Ar putea această creștere avantaja partidele mari și dezavantaja partidele mici și candidații independenți? Garantează acestă schimbare scăderea „cheltuielilor cu Parlamentul”?
Merită sacrificat plusul de reprezentativitate pentru o diminuare (poate nesemnificativă) a costurilor?
Pentru trecerea la un Parlament unicameral ar fi necesară modificarea Constituţiei, deci un nou referendum, iar pentru reducerea numărului de parlamentari este nevoie de o lege în acest sens. Însă din 2009 până în prezent au fost depuse 3 proiecte legislative fără sorţi de izbândă. Aşteptăm să vedem ce va face comisia pe care doreşte să o înfiinţeze doamna Dragu, amintindu-ne că în 1938, România a început anul ca ţară democrată şi parlamentară, iar noua Constituţie votată cu entuziasm atunci, în loc să simplifice viaţa politică, a complicat-o, ţara noastră intrând sub norii negri ai dictaturilor.
Dar vedeţi, dragi prieteni? Uneori, sub umbrela populismului şi demagogiei, „mai binele” poate fi principalul inamic al binelui.