Povestea economică a României în timpul regimului comunist, seamănă cu un peisaj de pe planeta Marte. În care munţi înalţi sunt urmaţi de văi adânci. La sfârşitul anilor 60, nivelul de viaţă din România se îmbunătăţea constant, iar produsul intern brut era în creştere cu peste 6% în fiecare an. Cu fiecare zi trecută, România părea că devine o ţară tot mai dezvoltată şi tot mai fericită.
Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere în anul 1965, într-un context economic bun pentru România. Încă din primii ani ai regimului el a încurajat investiţii masive în domenii care atunci păreau de viitor, precum industria petrolieră, industria chimică sau industria grea şi constructoare de maşini. Privită în profunzime însă situaţia economică a ţării anunţa un declin iminent. Începând din anul 1972, România a devenit importatoare de petrol. Pentru necesităţile industriei româneşti, petrolul care se extrăgea la noi în ţară nu mai era suficient şi atunci trebuia adus din afară.
Dar pe plan internaţional, preţul petrolului pur şi simplu a explodat în anii 70. Două crize ale petrolului în 1973 şi 1979 au lovit puternic şi industria românească, deşi presa regimului Ceauşescu nu a recunoscut acest lucru. În decembrie 1972, România lui Nicolae Ceauşescu a surprins toată lumea, anunţând aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare.
În acel moment, România era singura ţară socialistă din Pactul de la Varşovia care avea legătură cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare. În deceniul următor, aceste instituţii ne-au acordat împrumuturi pe care Guvernul român le-a investit apoi în industrie. Dar sămânţa crizei viitoare se afla deja chiar în aceste investiţii. Aşa se face că de la mijlocul anilor 70, România a început să acumuleze datorii externe.
Până în 1984, datoria externă a României ajunsese la aproximativ 12 miliarde de dolari. Era o sumă mică dacă o comparăm cu datoria din acel moment de 40 de miliarde a Poloniei socialiste. Totodată, ea era o sumă suficient de mare pentru a-l îngrijora pe Nicolae Ceauşescu. Teama liderului român era că îndatorarea financiară va afecta independenţa ţării. Drept pentru care începând cu anul 1981, Ceauşescu a început un program accelerat de rambursare a datoriei, iar astfel a început marea criză a anilor 80. Exportul masiv de materii prime, penuria alimentară, lipsa de combustibil, cozile de la benzinării, întreruperile de energie electrică din locuinţe, sistarea unor cheltuieli sociale pentru şcoli, spitale sau biblioteci, toate acestea au legătură cu ambiţia lui Ceauşescu de a lichida datoria externă a ţării.
Şi astfel ne apropiem de momentul culminant al poveştii noastre. În ziua de 12 aprilie 1989, se deschidea la Bucureşti, o plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român în care Nicolae Ceauşescu anunţa triumfător că România şi-a lichidat datoriile externe. Pentru conducători era o victorie, dar pentru români era prea puţin şi prea târziu. Sacrificiile impuse de-a lungul anilor 80, rupseseră orice punte de încredere între popor şi conducător, iar Nicolae Ceauşescu ajunsese încet, dar sigur, inamicul public al tuturor românilor.
Lichidarea datoriei externe a ţării în aprilie 1989 a fost efectiv ultima victorie a lui Nicolae Ceauşescu.
Povestea economică a României în regimul comunist. Cum a plătit Ceaușescu datoria de 21 de miliarde de dolari
