”Este considerat ca fiind unul dintre cei mai săraci foști regi aflați în exil. Nu scrie și nu-și face niciun fel de publicitate, iar presa străină îl prezintă ca fiind un element muncitor și modest, cu evidente preocupări pentru mecanică, automobilism, turism și familie.
Din datele obținute în ultimul timp, rezultă că nu se bucură de atenția deplină a americanilor, fapt pentru care organele specializate ale SUA îl supraveghează permanent, îi verifică toate relațiile și interceptează atât convorbirile telefonice, cât și corespondența”, se arată în raportul Securității.
Prin urmare, satisfacția Securității era maximă. Misiunea de manipulare și denigrare avea succes.
Sărac și singur
Regele Mihai era, așa cum spune documentul, sărac și singur, o piesă stingheră pe o mare tablă de șah.
Și le-a reușit. Încercarea regelui de a forma un guvern al românilor în exil, prin înființarea Comitetului Național Român, a fost un eșec. Securitatea făcea tot posibilul să împiedice eventualele întruniri sau ședințe de lucru între membrii exilului, în diferite locuri din Europa sau America.
În puținele declarații pe care le-a dat regele Mihai despre această perioadă, e singurul lucru despre care spune că l-a apăsat cumplit: singurătatea și faptul că s-a simțit abandonat de toată lumea.
”Când se întâmplă ceva cum s-a întâmplat cu noi deodată, când ajungi dincolo, nu te mai cunoaște nimeni. Și ăsta a fost lucrul cel mai greu și moral, și financiar, dacă vrei să spui, și toată atmosfera a fost foarte, foarte urâtă”, mărturisea regele Mihai.
La momentul acestei declarații, regele Mihai nu avea încă oficial confirmarea că fusese urmărit de Securitate, deși a știut dintotdeauna că singurătatea și eșecul tuturor încercărilor de a forma un guvern românesc în exil s-au datorat presiunii și influenței Partidului Comunist prin agenția ei de spionaj.
Dar n-a vrut să vorbească despre asta niciodată. În schimb, principesa Margareta își aduce aminte că a simțit comunismul chiar așa, la mare depărtare de țară.
Și-a transmis mesajele la Europa Liberă
Singura modalitate prin care Regele mai putea să-și facă vocea auzită în țara lui era la radio. În fiecare an, începând din 1948, a transmis mesajele sale la Europa Liberă.
Le înregistra singur acasă, ajutat de regina Ana, iar românii îl ascultau pe furiș, cu urechea lipită de difuzor. Cine era prins că ascultă Europa Liberă risca pușcăria.
Și când și-au dat seama că e greu să controleze atâtea case de români și atâtea urechi care ar putea să asculte Europa Liberă, s-a apelat la o metodă mai simplă: aparate radio fabricate în România, care nu mai aveau banda atât de lungă încât să recepționeze acest post.
În plus, în țară, oamenii erau din ce în ce mai ușor de manipulat. Cel puțin așa reiese din documentele Securității.
În străinătate, regele primește, spre sfârșitul anilor 80, niște mesaje de amenințare. Se mai știe că în 1950, când familia regală stătea încă în Elveția, într-o seară a descoperit, când s-a întors acasă, că locuința a fost spartă.
Totul era devastat, dar nimic nu a fost furat, nici măcar bijuteriile reginei Ana. Părea doar un avertisment, iar autoritățile elvețiene au presupus că operațiunea a fost pusă la cale de agenți sovietici sau români.
Prietenii falși ai regelui Mihai
Tot ce făcea regele în exil era transcris și transmis în țară, sub forma unor telegrame cu un limbaj cifrat. Întotdeauna expeditorul avea nume conspirativ.
Statul elvețian l-a protejat cum a putut și cât a putut. Multe dintre planurile Securității au fost dejucate chiar de agenții serviciului de contra-informații al Elveției.
Un astfel de fals prieten a încercat să îl convingă pe rege să nu participe la o emisiune realizată de Frederic Mitterand, nepotul fostului președinte al Franței. Emisiunea a avut până la urmă loc, dar a fost una dintre puținele la care monarcul a avut acces din cauza presiunilor făcute de Securitate asupra lui sau asupra mediilor occidentale.
Dar, pe măsură ce regele devenea tot mai singur și mai retras, era din ce în ce mai greu și pentru agenți să se infiltreze. Asta a dus, probabil, în decursul ultimilor ani de urmărire și la piste false sau erori.
Panică a stârnit la începutul anilor 80 și zvonul că Principesa Margareta urmează să fie angajată la Organizația Mondială a Sănătății.
Securiștii avea o metodă ingenioasă de a ascunde sursele care informau: în documentele de urmărire originale, numele de persoane și instituții erau notate cu pixul, după dactilografiere.
Asta pentru ca nici măcar angajatele care transcriau notele informative să nu înțeleagă despre ce e vorba, chiar dacă numele informatorilor sau ale ofițerilor de securitate erau conspirative, mulți dintre ei regăsindu-se și în alte dosare de urmărire a românilor în exil.
Un alt nume conspirativ regăsit și în alte dosare de urmărire ale unor români din exil este ”Laurențiu”. Însă în dosarul regelui, Laurențiu apare cu numele lui real: Bălăceanu-Stolnici, care avea dese plecări în străinătate.
Sarcina acestuia era, dacă reușea să intre în anturajul familiei regale care aveau vreo legătură sau știri despre rege, să le preia și să le transmită Securității. Numele lui ”Laurențiu” a apărut și în dosarul lui Vlad Georgescu.
Vlad Georgescu a fost în anii 80 directorul secției române a postului Europa Liberă din Munchen și moare subit în 1988 din cauza unui cancer galopant, existând suspiciunea că ar fi fost intoxicat cu o substanță radioactivă.
Cum Europa Liberă era dușmanul public al Securității, pentru urmărirea angajaților s-au folosit, ca și în cazul regelui Mihai, mulți agenți de influență.
