Unii au reacționat cu furie, alții cu lacrimi sau emoții pe care nu le mai trăiseră până atunci. Pandemia a venit fără prescripție și fără atenționare de efecte pe termen lung pentru minte și suflet.
"M-am simţit închisă între patru pereţi şi în acelaşi timp niciodată mai expusă decât am fost! Eu sunt foarte activă peste tot şi pe reţelele de socializare şi în revistele cu care lucrez şi atunci simțeam că sunt închisă la mine în camera și totuși sunt închisă undeva unde toată lumea mă vede - nu am cum să plec, nu am altceva să fac.", povestește Sophia.
Sophia Tigănaş este elevă în clasa a 12-a la Colegiul german Goethe din Capitală. E o adolescență activă. Pasionată de jurnalism, scrie deja la două publicații pentru adolescenți.
Când a venit pandemia, Sophia se pregătea pentru admiterea la Oxford și știa exact ce are de făcut până la momentul cel mare al desprinderii ei de familie și de România. Doar că, dintr-o dată, totul s-a oprit în loc. Iar prietenii, proiectele, școală și viață s-au izolat în online.
Sophia, elevă în clasa a 12-a: Eram obişnuiţi că şcoala să fie toată lumea noastră, prietenii sunt toată lumea noastră
"Vedeam numai ştiri, vedeam numai postări online, vedeam totul totul, părea că lumea noastră s-a concentrat brusc exclusiv în jurul acestei bule de aer pe care ne-am creat-o şi nu mai avem cum să ieşim.
Și pentru oameni care...pentru noi elevii eram obişnuiţi că şcoala să fie toată lumea noastră, prietenii sunt toată lumea noastră, brusc să fim băgaţi în casă şi ştirile şi cele mai noi chestii şi cele mai noi update-uri să fie tot universul nostru, s-a simţit foarte forţat."
Izolarea i-a intrat cu forță în viață, cu o avalanșă de emoții și durere fizică. În copilărie, Sophia a aflat că suferă de o boală fără nume. Avea dureri articulare și o fragilitate a oaselor pentru care medicii nu au nici acum un diagnostic.
În pandemie, durerile ei s-au acutizat. Nu mai putea ține în mâini nici o sticlă cu apă. Dar cine avea timp pentru problemele ei când toată lumea era întoarsă pe dos de nouă boală?
Sophia: Nu e ca şi cum puteam să mă duc la spital şi să spun "mă dor toate"
"Durerile, pur şi simplu au devenit mai intense şi mult mai dese şi în carantină şi în vară au ajuns la un maxim la care nu mă aşteptam să ajungă. Dar pentru că eram ori în carantină ori într-o vară neaşteptată în care nu puteai oricum să faci multe.
Nu e ca şi cum puteam să mă duc la spital şi să spun "mă dor toate", pentru că cel puţin în mintea mea şi în mintea celor cu care am vorbit nu era o problema prioritară. Adică mă gândeam în permanenţă că fix de mine au spitalele acum nevoie să mă plâng că nu pot să ţin o sticlă de apă de 2 litri. "
În România, mulți copiii cu afecțiuni cronice au stat departe de medici și de spitale în ultimele luni, de teamă să nu se infecteze. Chiar și așa, camerele de garda din țară au înregistrat o avalanșă de cazuri pediatrice nemaiîntâlnite. Mihai Craiu este medic și tată și a știut să caute dincolo de simptomele “de manual” ale unei boli.
Medicul Mihai Craiu: Nu am găsit nicio boală în corpul copilului, ci în universul lui emoțional
Manifestări inexplicabile prin biologie. Acestor copii nu le-am spus că sunt cu sufletul, ci le-am făcut electrocardiogramă, măsurat glicemic.
Conform protocoalelor am făcut investigații pentru un copil care leșînă, care cade, care are dureri și în imaensa majoritate nu am găsit nicio boală în corpul copilului, ci în universul lui emoțional.
Am văzut copii foarte mici cu tulburări de somn, de alimentație, nu mai dormeau, aveau un somn fragmentat, cei foarte mici care nu se pot exprimă verbal. Cei cu depresii și impuls suicidar sunt cei mari – ciclu gimnazial sau de liceu, iar la mijloc, între cei de granidita și cei de clasa a 7-a, 8-a, ăștia au făcut boli ale corpului.
Cu tensiune, ticuri. Expresia suferinței a ținut de modul de exteriorizare al grupei de vârstă.
Sebastian, elev de clasa a noua: Mai visez câteodată. În fiecare vis mor și apoi mă trezesc
Cât de apăsătoare pot fi însă problemele unui adolescent că să ajungă zilnic să se teamă de moarte? Sebastian Babiciuc este elev în clasa a nouă la un liceu tehnic din Botoșani. S-a născut cu o deviație a coloanei vertebrale care îl împiedică să facă efort. De când a venit pandemia, Sebi a întrerupt orice tratament. I-a fost teamă că, dacă va ieși din casă, s-ar putea infectă.
"Mai visez câteodată. În fiecare vis mor și apoi mă trezesc.
În primul rând de virusul asta că aș putea să ajung în spital și să nu mai ies de acolo, de asta mi-e frică. Pentru că am afecțiunile pe care le am poate boală mă afectează mai repede. Mai bine stau acasă decât să mă duc la spital."
Mama lui Sebastian, bolnavă și ea, s-a izolat în casă, alături de fiul ei. Singură legătură cu exteriorul a fost televizorul.
"Am stat 3 săptămâni numai în casă. Nu am ieșit chiar deloc afară.Frică, frică. Îmi era frică să ies până în prag. Sebi a stat și el numai cu mine. După 3 saptaamni nu se putea ține pe picioare, era tot amorțit."
Medic: Trebuie să ne uităm și la cei tineri. Ei sunt un copac care, dacă pleacă într-o direcție greșită, după ce se va termină pandemia nu vor fi în stare să se ajute nici pe ei, nici pe noi
"Sunt extreme de comportant și de suferință foarte mari!
În acest moment lucrul cel mai important e să încercăm să-i protejăm pe cei mai fragili. Toată lumea se uită la 65 plus, dar trebuie să ne uităm și la cei tineri. Ei sunt un copac care dacă pleacă într-o direcție greșită, după ce se va termină pandemia nu vor fi în stare să se ajute nici pe ei, nici pe noi." spune dr. Mihai Craiu , medic primar pediatrie.
Sophia și Sebastian trăiesc în două lumi diferite, aceeași realitate. Au în comun vârstă și teamă de necunoscut pe care și-o gestionează fiecare în felul sau. Sophia cu mintea unui adolescent iubitor de carte care visează să studieze în străînătate. Sebastian cu simplitatea unui băiat care se pregătește într-o școală tehnică, să fie mecanic. Amândoi însă au așteptat că cineva să le arate că măcar încearcă să ajungă la ei.
"De câte ori nu am plâns doar de frustrare"
"Am suferit şi am spus că nu e corect dar niciodată nu am putea să facem ceva care să pună pe alţii în pericol sau să îngreuneze situaţia şi atunci, e uşor să fii copleşit când eşti forţat să iei o decizie foarte matură de a pune pe toată lumea înaintea ta şi de a fi responsabil când tu în fundal, în creierul tău eşti - da de ce? Eu am 17 ani şi e ultima mea vară de liceu şi merit să fac asta şi merit să mă duc undeva, adică, de câte ori nu am plâns doar de frustrare.
Sunt pur şi simplu momente în care explodezi cu chestia asta, adică o ţii în ține şi ţii maturitatea asta de înţelege situaţia şi a înţelege că nu ai ce să faci şi după aia, la un moment dat vrei să fii imatur, vrei să fii iresponsabil, vrei să fii egocentrist şi să te gândeşti, dar de ce eu?", a mai povestit Sophia.
Director de liceu: În fiecare dimineață când vin la școală și văd curtea pustie îmi vine să plâng
"Ei strigă după ajutor. Sunt inteligenți, înțeleg care e pericolul, dar e mult timp de când stau acasă, le lipsește comunicare cu colegii și comunicarea cu noi. În fiecare dimineață când vin la școală și văd curtea pustie îmi vine să plang. Meseria mea este să ne privim ochi în ochi și să discutăm unii cu alții.", spune Andreia Mihaela Beatrice Bodea, directoarea Colegiului I.L.Caragiale din București.
Problemele mari cer soluții imediate. La baza piramidei responsabilităților în sfera sănătății copiilor sunt autoritățile locale. Asistenții sociali din primarii ar trebui să-și cunoască atât de bine comunitățile încât să știe că într-o perioada dificilă cum este pandemia, apar traume.
Director Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului: Aș putea să concluzionez după un an și ceva de pandemie că nu am avut un partener în primării
"Să știți că asta e o problema mult mai profundă decât zona epidemiei de covid. Pandemia a scos la iveală și mai mult această lipsa de implicare a autorităților sociale, primarii, față de cazurile sociale din comunități, față de copii.
Aș putea să concluzionez după un an și ceva de pandemie că nu am avut un partener în primarii, am avut un partener în oricine va puteți imagina dvs, partea civilă, mediul privat, organisme internaționale.
Asistentul social ar trebui să meargă în comunitate și să țină legătură cu primarul, cu consilierii locali care trebuie să găsească soluții, în primul rând la nivelul comunității.
În fiecare an CJ și primăriile trebuie să se uite în localitățile din județe și să vadă care sunt nevoile comunitățile, ce au nevoie oamenii – au mai mulți bătrâni, copii, oameni cu diabet. În funcție de necesități, comunitățile să împartă banii publici pe anumite tipuri de servicii. Asta ar trebui să facă autoritățile locale și din păcate nu o fac."
Adolescenții s-au confruntat cu stări de anxietate, neliniște, cu sentimentul că sunt închiși, că nu se va mai termină niciodată această situație
În timp ce Primăriile și asistenții sociali din țară se scuză că nu au cu ce să intervină, o linie de telefon gratuită deschisă de UNICEF și Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului e înroșită de apeluri.
"De la debutul acestei linii și până în prezent, am avut peste 7200 de apeluri, de la copiii din sistemul de protecție și evident adulți, pe alocuri, care au vorbit cu 20 de psihologi ai partenerilor noștri despre problemele prin care trec.
De cele mai multe ori, tinerii, adolescenții s-au confruntat cu stări de anxietate, neliniște, cu sentimentul că sunt închiși, că nu se va mai termină niciodată această situație. Tuturor le-a lipsit școală chiar și celor care în absența pandemiie nu erau foarte încântați să meargă la școală."
