Aceștia sunt voluntarii Fundației Crucea Alb-Galbenă. Pentru ei, cei bătrâni sunt la fel de oameni cum ar trebui să fie pentru noi toți.
Sectorul doi al Capitalei. Aici ne întâlnim cu Daniela Manea, asistent. Lucrează de 16 ani pentru fundație. Pacientul pe care îl vizitează astăzi este în fotoliu rulant, al treilea oferit tot de organizație și locuiește la etajul patru al unui bloc, fără lift.
"A apelat la noi și chiar l-am ajutat. A avut. A beneficiat de tratamente, de pansamente de 10 ani. Tot ce înseamnă cărucioare le-a avut de la noi. Cred că este la al treilea scaun rulant.
Am făcut practică la fundație, am făcut practică și în spital. Diferența între tratarea unui pacient la spital și tratarea pacientului acasă este o diferență ca de la cer la pământ. Aici ești singur, n-ai medic, n-ai infirmieră, trebuie să faci munca asistentului, munca infirmierului. Câteodată și munca medicului. Trebuie să fii psiholog", a spus Daniela.
Pacienții îi așteaptă pe asistenți cu bucurie, chiar dacă sunt mâhniți de situația pensionarilor în România.
"Noi, pensionarii, suntem batjocora guvernului pentru că am muncit 40 de ani. Noroc cu pensia de handicap pe care o primesc. Am 1500 de lei (n.r. pensia). Ce să fac cu ei. Noroc cu copiii. Dacă n-aș fi avut copiii, nu știu cum m-aș fi descurcat. Faptul că mai trăiesc este și datorită dumneavoastră", a mărturisit pacientul.
Asta auzim de la toți beneficiarii Fundației Crucea Alb-Galbenă, care în cei 25 de ani de activitate a tratat peste 30.000 de persoane.
Măriuca Ivan este fondatoare a fundației și cea care s-a încăpățânat ca bătrânii României să poată primi un tratament ca în țările din vestul Europei.
"Sunt enorm de multe nevoi. Noi suntem obligați să ne adaptăm la nevoile lor, nu ei să fie obligați să se adapteze la capacitățile noastre. De fiecare dată când încep să fiu disperată că aproape nu mai putem continua din cauza lipsei fondurilor, în realitate, primim acele mulțumiri din partea familiilor și din partea beneficiarilor noștri care ne mulțumesc și ne spun - ce m-aș fi făcut eu fără voi", a povestit fondatoarea.
Mergem să-l vizităm pe domnul Marin Rădoi. Atât el cât și soția au primit serviciile fundației. Din păcate, soția a murit, iar de atunci singurătatea e cea mai mare durere a domnului Marin.
"Greu da unu singur și bătrân. Greu."
Cât de mult înseamnă ceea ce fac cei de la fundație pentru dumneavoastră. Ce înseamnă pentru dumneavoastră?
N-am cuvinte. Dânsa vine, e ca fata mea. Când trăia soția, o pansa.
Ce vă doriți dumneavoastră cel mai mult și cel mai mult pentru dumneavoastră și pentru toată lumea?
"Sănătate și mai îmi trebuie nimic."
Letiția Cucu tratează fiecare pacient ca și cum și-ar îngriji proprii părinți.
"De fiecare dată când îmi deschide, zice fata mea, ca și cum aș veni acasă. Adică la fiecare pacient la care mă duc, fiecare om, este parte din viața mea. La fiecare om care îmi deschide ușa sunt copilul lui.
Când suntem sunați, noi trebuie să ajutăm pacientul, că nu contează până la urmă cât e ora. Noi trebuie să fim acolo în permanență pentru ei, pentru că până la urmă nimeni de doi bani pe ei."
Părinții ei, părinții noștri, ai tuturor. Oamenii de care statul uită și-și aduce aminte o dată la 5 ani. Ei au însă nevoie de noi în fiecare zi.
