M-am căsătorit acum 12 ani. Am stat 2 ani cu părinții. Acum avem casa noastră. Greșit. Casa e ridicată de părinții noștri. Noi am amenajat-o. Am investit în ea sute de milioane. Pentru mine sunt bani mulți.
Visul meu? Să am nu o casă, ci un apartament al meu. Nou. La bloc. Acum, când toată lumea vrea la casă, eu vreau la bloc. Sună ca dracu. Dar am descoperit că într-o casă pompezi bani tot timpul. Nefiresc de mulți. Devine o povară să locuiești în ea daca nu ești potent financiar. Și eu nu vrea să stau la casă că așa dă bine! Dacă statul asta bujbec e și al meu, și dacă eu ma port bine cu el, n-ar trebui să-mi dea o mână de ajutor. De ce nu m-a convins să batem palma pentru un proiect prin ANL? Pentru că eu, ca mai toți românii tineri, cu venituri medii, nu mă pot juca alba neagra cu viitorul meu și-al copiilor mei. Iar statul asta face. Se joacă. Cum rămâne cu visul meu? Dar cu visul vostru? Ați riscat să intrați în povestea cu ANL-ul? Sau nu? Ce e de făcut? La Prima ediție, punem toate poveștile reale cap la cap. Și dacă nu vom fi în stare să fluturăm soluții, măcar construim povestea românului care dă cu capul de pragul pieței imobiliare.
