O biată lanternă este tot ceea ce luminează pivniţa pe care Olga o numeşte acum casa ei. Dormitorul nu este decât un spaţiu de depozitare îngust şi fără ferestre.
“Mi-ar plăcea să trăiesc în condiţii normale. Suntem obosiţi, am 78 de ani”, spune Olga, o învăţătoare ieşită la pensie.
Trăieşte aşa încă de când războiul a ajuns în oraşul său, Siversk, distrus de luni de zile de bombardamente ruseşti.
Cinci sute de zile de război au transformat şi acest oraş, ca atâtea altele, într-un pustiu de resturi şi moloz. În ciuda acestui fapt, oamenii refuză să plece.
Am întâlnit-o pe Nina, în vârstă de 70 de ani, în martie anul trecut, când ne-a spus că zilele fericite păreau atunci foarte îndepărtate.
“Ce simţim noi? Durere, durere. Când vezi ceva distrus, îţi dau lacrimile. Şi plângem, plângem”, povestea ea atunci.
Vara i-a îmbunătăţit starea de spirit: ne arată micuţa ei grădină de plante aromatice şi ceapă. Emoţiile revin însă la suprafaţă când este întrebată ce îşi doreşte cel mai mult.
“Aşteptăm ziua, minutul în care se va termina războiul”, spune Nina.
În această zi, la Siversk este linişte. Tot ce se aude este zgomotul slab şi ocazional al unui bombardament îndepărtat.
Liniile ruseşti sunt doar la câţiva kilometri distanţă. Totuşi, aerul de linişte este înşelător.
“Nu este linişte. Au tras toată noaptea”, spune Valentina, o altă locuitoare a Siverskului.
Cei care au rămas sunt un grup variat, precum Saşa, un rocker în vârstă, mare fan al anilor `70.
“Bee Gees! Staying Alive” este una dintre piesele sale preferate.
Oleksandr nu pleacă nicăieri fără câinele său, Maliş. Îşi pune mari speranţe în contraofensiva Ucrainei? Nu.
„Puțin va merge înainte, chiar dacă va trebui să ucidă ucrainenii până la ultimul. Ruşii sunt ca nişte urşi. Stau şi aşteaptă şi apoi...”, spune el.
Olga are sarcina de a împărţi vecinilor pâinea adusă de voluntari.
Cei puternici vor face ce vor face. Aici, prioritatea este să rămâi în viaţă.
