Am fost un copil gras. Nu rotofei, dolofan, plinuţ sau mai ştiu eu ce sintagme drăguţe care maschează o stare de fapt un pic îngrijorătoare din punct de vedere estetic, dar încă apreciată pentru că suntem totuşi ţara în care copiii bucălaţi sunt semn de bunăstare şi unde mâncatul tot din farfurie este răsplătit cu şi mai multă mâncare.
În ciuda acestei lupte perpetue cu kilogramele în plus, nu am realizat decât în discuţia cu o prietena, când aveam amândoua aproape 30 de ani, că, în ciuda psihicului meu tare şi a replicilor imbatabile cu care mă înarmase mama pentru a face faţă unei forme de bullying pe care nu ştiam atunci să o numim aşa, mi-a fost greu.
Auzind-o pe ea spunând poate cea mai tristă chestie pe care o poate spune cineva care a trecut prin asta „dacă o să am o fetiţă, nu o să o las niciodată să mănânce ce vrea, ca să nu se îngraşe şi să treacă prin ce am trecut eu... ”, am înteles magnitudinea implicaţiilor, cum ele transcend generaţii şi condamnă la multiplicarea unor comportamente negative din cauza unor concluzii greşite pe care nu ştim să le depăşim.
Am copilărit întâi în comunism, într-o lume în care alimentaţia era o problemă, însă una cu totul şi cu totul diferită de cea de astăzi. Se mânca doar ce se găsea, şi cum nu se găsea mai nimic, se mânca puţin şi prost, sau mult şi prost, în funcţie de circumstanţe.
Este adevărat ca în afara variantelor din galantarele alimentarelor, oamenii aveau cu toţii şi alte opţiuni de prin gospodăriile lor sau ale altora, opţiuni naturale, dar nicidecum îndestulătoare.
Aşa că, spre exemplu, lipsa proteinelor animale se compensa printr-o cantitate impresionantă de carbohidraţi, care ofereau o iluzorie senzaţie de saţietate. Se mânca totul cu pâine sau mămăligă, se făceau cocături şi prăjituri de casă, se prăjeau alimentele pentru a le da gust sau pentru a le scăpa de aromele dubioase cu care veneau din linia de producţie, se conservau fructe şi legume pentru a garanta un minimum de hrană viitorului mereu incert din acest punct de vedere.
Şi, poate cel mai important, nu existau niciun fel de noţiuni de nutriţie sănătoasă sau specialişti in acest domeniu cu care să te poţi sfătui, de aici rezultând cele mai nepotrivite combinaţii, cele mai nefericite decizii alimentare şi cele mai nocive obiceiuri alimentare.
Odată cu revoluţia, am trecut în cealaltă extremă, cea a abundenţei rezultate din deschiderea pietelor şi a importurilor. Am trecut de la „nu se găseşte nimic” la „oare cum şi ce să aleg?”, iar rezultatul a fost la fel de dezastruos, pentru că după penuria anterioară, nimeni nu voia să selecteze, ci să guste, să încerce, să decidă în cunoştinţă de cauză.
Evident că în circuitul comercial au intrat produse de-a valma, normal că la capitolul calitate s-a făcut rabat, contând mult cantitatea şi diversitatea. Românii erau flămânzi, atât la propriu, cât şi la figurat, cumpărau orice, mâncau orice, dădeau copiilor orice.
În curţile şcolilor erau vestitele magazine, invadate efectiv de tone de zahăr sub diverse forme, sărbătorile, weekendurile şi orice succes şcolar stăteau sub marca unor răsplate dulci, nu exista masă fără desert, pauză la şcoală fără ceva bun de la chioşc, zi de naştere fără să-ţi serveşti colegii cu bomboane socotite triplu faţă de numărul colegilor, că deh, era înghesuială mare la ele.
Lucrurile s-au agravat de-a dreptul când au apărut aşa numitele instalaţii TEC, dozatoare de suc din concentrate chimice, care au înlocuit încetul cu încetul orice lichid alternativ, cel puţin în vieţile copiilor. Se cumpărau câteva sticle de doi litri zilnic, pentru că trebuia neapărat să iei din fiecare sortiment. Şi se bea la discreţie, lângă sau chiar şi în loc de orice.
Acum să ne gândim puţin, având informaţiile de astăzi, la ce au dus aceste greşeli involuntare? La o generaţie de copii în care incidenţa supraponderabilităţii a fost mare, care au devenit tineri aflaţi într-o luptă continuă cu ei înşişi, pornirile lor, poftele lor, obişnuinţele lor.
O generaţie în care au existat clare abuzuri pe criterii de greutate, de cele mai multe ori psihice, dar uneori şi de altă natură, care au lăsat urme. In funcţie de personalitatea copilului, de legătura lui sinceră cu adulţii care trebuiau să îl protejeze, de educaţia primită de toţi aceştia la un loc, aceste abuzuri au lăsat traume mai mult sau mai puţin vizibile şi mai mult sau mai puţin conştiente, care acum sunt descoperite în diverse contexte, de cele mai multe ori cu mirare autentică, exact ca şi uimirea mea din discuţia menţionată la început, discuţie care m-a făcut să analizez şi să decantez nişte lucruri.
Mi-am amintit rutina terifiantă a orei de educaţie fizică, în cadrul căreia diferenţele de tonus şi formă fizică deveneau şi mai evidente, atât în jocurile şi probele din programă, cât şi în circumstanţele umilitoare ale schimbului în echipament la comun. Se râdea mult, răutăcios, se plângea mult, dar pe înfundate, se urzeau planuri de răzbunare şi se făceau promisiuni solemne în gând, pentru ca acasă să se mănânce tot cartofi prăjiţi cu friptură, urmaţi de prajituri şi un pahar de suc...
Ca o consecinţă firească a unei stări de fapt la nivel social, au apărut câţiva ani mai târziu dietele. Pentru că nu doar copiii erau victima degringoladei alimentare, ci şi adulţii deopotrivă. Iar doamnele şi domnişoarele au dat startul unei mode în care orice era posibil, atâta vreme cât slăbeai.
Având promotori dintre vedetele momentului, aceste regimuri de slăbit făceau furori, dar şi victime, de la vârste fragede până la cele mai înaintate. Primul şi cel mai cunoscut dintre acestea a fost cel bazat pe supa de varza, practic o ciorba de legume în care minunata cruciferă era vedeta, cu rolul său diuretic consacrat.
Era în esenţă o dietă hipocalorică, în urma căreia se vedeau în primă înstanţă rezultate spectaculoase, pentru că odată înjumătăţit aportul caloric, erau consumate cu repeziciune întâi rezervele de apă ale organismului şi apoi, mai lent, şi o parte din cele de grăsime.
Dieta avea o durată minimă de două săptămâni, pentru a-i limita efectele nocive la nivel de carenţe, putea fi reluată la o anumită distanţă în timp şi garanta un „minunat” efect yo-yo, pentru că jumătatea de lună de restricţii era urmată, inevitabil, de o întoarcere la vechile obiceiuri, una aproape furibundă, alimentată de poftele înfrânate cu greu în respectiva perioadă, care se cereau satisfăcute pe loc, fără drept de apel.
Supei de varză i-a urmat dieta disociată cu ale sale variaţiuni. Fie că era vorba despre o disociere pe grupe alimentare pe zile sau pe mese, ea promitea şi livra o scădere destul de semnificativă în greutate, care venea însă la pachet cu aceleaşi nelipsite frustrări, pentru că în ziua de carne îţi era brusc pofta de salată şi în cea de lactate ai fi dat orice pentru un fruct. Deşi avea premisele unui demers din care putea fi învăţată importanţa felului în care se combină alimentele, regimul disociat mergea doar dacă aveai disciplina necesară pentru a-l urma pe termen lung, astfel încât revenirea la normalitate să nu îi anuleze efectele benefice.
A venit rapid din urmă apoi regimul danez, care oferea ceva cu adevărat formidabil, comparativ cu precursoarele sale – diversitate. Mâncai din aproape toate grupele de alimente în fiecare zi, ba chiar la fiecare masă, restricţiile fiind impuse la modul de gătire şi succesiunea meselor.
Pe ce principiu se slăbea asemeni vecinilor noştri din peninsula din nord? Regimul erau unul hiperproteic (bazat pe carnea de vită) şi în acelaşi timp hipocaloric, întrucât porţiile erau limitate şi sursele de grăsime aproape inexistente. Cele două săptămâni de cură treceau ceva mai uşor, cu mai puţine proiecţii de mese îndestulătoare compensatorii şi cu şanse reale de a se păstra o nouă greutate doar dacă principiile sale urmau să fie aplicate în general, fapt care nu se întâmpla niciodată, cel mai probabil din lipsa instrumentelor de a pătrunde în mecanismul său de funcţionare şi de a trage concluziile potrivite...
Exact ca şi el, dieta Balerina, bazată pe alimente cu dovedit efect diuretic, pe excluderea carbohidraţilor şi a zahărului rafinat şi pe reducerea porţiilor de mâncare, a avut şi ea, la rândul ei, o mulţime de susţinători fervenţi. A circulat din mână în mână, mereu însoţită de un avertisment cum că, imediat ce se încalcă vreo regulă a sa sau este întreruptă din orice fel de motive, nu va putea fi continuată sau reluată, întrucât va avea exact efectul opus, acela de îngrăşare garantată, avertisment fără vreo bază ştiinţifică, menit însă să stimuleze ambiţia şi disciplina, singurii garanţi ai succesului iluzoriu si temporar al unui astfel de regim...
Încetul cu încetul au ajuns şi la noi regimurile vesticilor, cu titluri care mai de care mai pompoase, după numele inventatorilor sau ale clinicilor în care erau aplicate, care se legitimau prin schimbările estetice spectaculoase ale vedetelor din lumea muzicii şi a filmului, în condiţiile în care multe dintre acestea folosiseră cu totul şi cu totul alte mijloace de slăbire, de la intervenţii chirurgicale specifice şi până la exerciţii fizice şi de meditaţie în completarea unui stil de viaţă sănătos, conştient asumat.
Ce uitase să spună toată lumea până în acel moment era că nu doar alimentaţia influenţa greutatea şi starea de bine a individului. E adevărat că asupra ei era cel mai uşor să se opereze schimbări, că ea era unul dintre puţinele lucruri pe care omul le putea controla 100%, de unul singur, fără consiliere sau ajutor din exterior. Însă chiar şi dacă se obţineau rezultatele dorite dovedite de cântar, ele erau departe de dezirabilul estetic, pentru că, surpriză, erau eliminate depozitele de grăsime din locurile în care ele se doreau păstrate, în timp ce în alte zone ele se încăpăţânau să rămână bine ancorate, ca un blestem ancestral. Se modificau cupele sutienelor, dar nu şi mărimile pantalonilor, ieşeau la iveală pomeţi proeminenţi, care însă nu distrăgeau atenţia de la coapsele planturoase încă.
Aşa s-a născut ideea completării dietelor cu exerciţiu fizic. Care, la rândul sâu a căpătat tot felul de nuanţe, fiindcă sunt puţini aceia pentru care efortul de acest gen este plăcut, dorit şi reconfortant. Dacă iniţial s-a pornit de la exerciţiile simple la aparatele sălilor de fitness, cu sau fără instructor specializat, ulterior acestora li s-au adăugat variante cât mai distractive, ajungându-se la zumba, kangoo jumps, pilates, spinning, ş.a.m.d. Amatorilor de efort fizic în aer liber li s-au prezentat de asemenea alternative diverse, de la jogging, la biciclete, trotinete sau role, totul pentru a ajuta procesul de slăbit să răspundă unor nevoi punctuale. Au fost inventate chiar variante de simulare a exerciţiilor, din care practic a fost eludată partea activă, rezultând şedinţele de electrostimulare, unde musculatura din anumite zone ale corpului, mai exact cele problematice, era obligată de impulsuri electrice să se contracte.
În tot acest periplu, grăsimea, marele duşman, a rămas fidelă nouă, supraponderalilor, ca un prieten de nădejde, care îţi e mereu alături. Dincolo de factorul genetic, de rezultatele directe a multor ani de hrănire haotică şi ale unui prezent în care ştim ce putem mânca şi ce anume trebuie să facem pentru a ne lupta cu ea parte-n parte, fără însă a întreprinde mai nimic din punct de vedere activ, din raţiuni care ţin de lipsa timpului sau a resurselor materiale potrivite, şi lăsând la o parte disciplina şi ambiţia care ar trebui să vină la pachet cu un astfel de demers, ce soluţii de slăbire eficiente există?
Specialiştii. Fie ei nutriţionişti sau experţi în remodelare corporală, ei sunt cei faţă de care ar trebui să fim 100% sinceri atunci când le cerem ajutorul, fiindcă de onestitatea noastră depind variantele care ni se vor propune. În relaţia cu ei nu îşi au locul ruşinea sau încercările de a părea ceea ce nu suntem, dar ne-am dori tare mult să fim. V-o spune un om care până şi la oftalmolog se străduieşte să dibuiască literele de parcă e un concurs de cine ghiceşte primul, nu locul în care cauţi ajutor taman pentru că nu vezi bine.
Eu una, după revelaţia faptului că am fost suficient chinuită de kilogramele în plus şi că acest blestem metaforic trebuie să sa încheie, m-am îndreptat exact spre aceşti oameni care au învăţat să facă împreună cu şi pentru mine ceea ce eu singură nu am putut. Aşa am ajuns să alătur unui regim personalizat, care ţinea cont de stilul meu de viaţă, preferinţele mele culinare şi disponibilitatea mea limitată de a găti sau lua masa pe îndelete, o serie de vizite la o clinică de remodelare corporală. Am ales-o nu căutând pe internet pur şi simplu „clinica remodelare corporală”, cum ai fi tentat să faci crezând că nu au cum să existe mari diferenţe, ci din recomandările unei persoane de încredere şi cu experienţă în domeniu, ca să fiu sgură că ajung undeva unde lumea înţelege cu adevărat profunzimea unei probleme cu implicaţii majore, estetice şi nu numai.
La Artist Touch eu una am descoperit că slăbirea poate să fie şi altfel decât chinuitoare, frustrantă şi extrem de lentă. Nu ştiu dacă diferenţa o fac echipamentele de ultimă generaţie de criolipoliză sau cel mai nou tratament anticelulitic Venus Legacy, care înving celulita fără efort, sau oamenii dedicaţi care îşi asumă obiectivul tău de slăbire ca pe o misiune personală, însă combinaţia acestor factori la mine a fost câştigătoare. Am apreciat mult consultaţia gratuită, în care am analizat împreună cu fondatoarea clinicii, la modul cel mai realist, ce se poate face şi care este orizontul de timp necesar pentru obţinerea rezultatelor scontate.
Iar apoi am descoperit cât de relaxantă poate fi o procedură de slăbire non invazivă cum este criolipoliza pret de o oră simţindu-mă în cadrul şedinţei ca acasă, având pentru prima oară după multă vreme răgaz să citesc, totul în timp ce nemernicele de celule adipoase primeau în sfârşi ce merită, îngheţate fiind la minus 10 grade pentru a-şi găsi astfel obstescul sfârşit, urmând să fie eliminate prin intermediul sistemului limfatic în decurs de câteva săptămâni. Dincolo de siguranţa procedurii şi a igienei oferite de clinică, eu personal am fost cucerită de ideea că în sfârşi există o soluţie nonchirurgicală menită să rezolve probleme bine localizate, pe care altfel, oricât ai fi de dispus să te chinui, nu le vei putea soluţiona. Am concluzionat că nu contează prea mult ce anume te deranjează la aspectul tău fizic sau câte kilograme în plus ai, ci doar să te adresezi cui trebuie, pentru că după prima şedinţă rezultatele nu au întârziat să apară, convingătoare fiind în primul rând pentru că nu au fost obţinute peste noapte şi pentru că s-au menţinut în timp.
Să stai o oră, cu o membrană cu gel care reduce treptat temperatura aplicată pe o zona bine delimitată unde grăsimea s-a tot încăpăţânat să persiste de ani buni, este nu doar deloc dificil, dar chiar relaxant. În afara senzaţiei iniţiale de rece, care se diminuează treptat în câteva minute, până la dispariţia completă, răman doar câteva zeci de minute în care poti face ce vrei, în timp ce celulele adipoase sunt îngheţate, pentru ca apoi, în timp, grăsimea să fie eliminată cu ajutorul sistemului limfatic şi al ficatului, ca un reziduu normal al organismului.
Pentru mine această opţiune a fost, fără vreo exagerare, o adevărată revelaţie. A pus capăt unui lung şir de încercări şi eşecuri, a fost în sfârşit nu doar luminiţa de la capătul tunelului, ci chiar un far care m-a scos din tumultul unor trăiri negative, de om complexat, care credea că nu există nicio soluţie. Prima cu care am împărtăşit descoperirea a fost fix prietena care intenţiona să impună diete viitoarei fiice încă de la naştere, ca să fiu sigură că salvez două generaţii dintr-un foc. Acum urmaţi voi, cei care citiţi aceste rânduri şi care meritaţi să stiţi că există speranţă!
