România trebuie să îndeplinească angajamente comunitare clare, care prevăd ca, până în anul 2020, din tot mix-ul energetic produs, 20% să provină din surse regenerabile. Aşa că pentru a stimula investiţiile în fotovoltaice şi eoliene, statul a gândit acum cativa ani o schema foarte generoasă de subvenţionare, prin care producătorii primesc un preţ aproape triplu faţă de un producător normal de energie.
În functie de megawatii produşi şi livraţi în reţea, se primesc certificate verzi. Mai departe, producătorii vând aceste certificate verzi către furnizori, care sunt obligaţi prin lege să le cumpere, recuperandu-şi costurile cu achiziţia certificatelor prin includerea în tarife a acestor cheltuieli.
Investiţiile atrase sunt mari, dar banii nu rămân în ţară decât în proporţie de 15%. În varianta industrială, morile de vânt costă cam 1,5 milioane de Euro per megawatt instalat, iar 85% din valoarea aceastei investiţii, deşi o plătim noi prin certificate, ajunge la producători de echipamente din Germania sau Danemarca.
Există şi alte probleme de ordin tehnic care scumpesc energia, pentru că de fiecare dată cand bate vântul, iar parcurile eoliene încep să producă, trebuie închise centralele termoelectrice sau cele pe gaz. Altfel s-ar crea un surplus in reţea, care nu poate fi stocat. Apoi, când vântul nu mai bate, acestea trebuie din nou repornite. Iar aceste operaţiuni sunt foarte scumpe şi se reflectă în factura la energie.
Pe de altă parte, semnalul dat de România către investitori prin această amânare la plată a certificatelor verzi, nu e unul foarte bun. Schimbând regulile în timpul jocului, destabilizăm piaţa, dând ocazia unor investitori care au fost atraşi de un cadru legislativ favorabil, să se plângă de eterna lipsă de predictibilitate a mediului de afaceri românesc.
„Aţi avut dreptate când aţi afirmat că investitorii se vor plânge de lipsa de coerenţă a Guvernului în strategii şi vor spune că, din nou, s-au schimbat regulilele în timpul jocului”, a comentat Elena Cristian, redactor şef Income Magazine.
