Redăm integral mesajul plin de durere al românului din Bergamo, Sorin Simion Mocanu:
„Șoapte și rânduri”
„Încă nu reușim să credem ce am ajuns, unde am ajuns! Cu ce am greșit? Ce am învățat și cum putem să învățam pe alții din greșelile noastre? Pare ireal! Atâtea numere! Te chinui să-ți imaginezi, dar nu reușești!
Este ciudat că ne-am obișnuit atât de repede cu cifrele: 5, 50, 150, 200, 500, 969… decese! Zilnic! Adică, în fiecare zi!
Că e miercuri sau duminică, nu mai contează. Numerele se perindă prin fața ochilor și se fixează în minte.
Când, cum și de ce am devenit niște simple numere?
Azi, numărul era de 969. Nouă sute șaizeci si nouă!
Aproape o mie! O mie de persoane: de oameni, de bunici, de mătuși, frați, părinți! De persoane care nu au mai apucat să spună: „Adio, familia mea! Eu mă duc! Mă duc și nu mă mai întorc, mă duc și nu am să mai văd ochii, zâmbetele, fețele și nu voi mai simți căldura mângâierilor voastre!
Mă duc plângând, cu dorința de a mai asculta o dată vocea voastră, de a vă mai vedea o singură dată înainte de a închide ochii!
Sunt trist și plâng fiindcă mor singur. Pe un coridor lung și trist, deoarece camerele sunt ocupate de cei care au speranțe mai mari de a se salva”.
"Este inuman să mori singur, lucid până în ultima secundă."
Ultima imagine rămâne cea a unui tavan alb, imaculat, înconjurat de sunetul echipamentelor care ticăie, a oamenilor care plâng în singurătate, a șoaptelor medicilor care ne alină. Nu suntem nevoiți să le înțelegem cuvintele, ajung privirile.
Șoapte, șoapte și sunetul asurzitor al Salvărilor.
Ne fixăm privirea și ne înțelegem: fiecare știe ce-l așteaptă
Apoi, liniște… Liniște ciudată, grea, apăsător de ireală.
Afară? Aceeași atmosferă. Muzica macabră a Salvărilor care trec; tot mai dese aceste Salvări, tot mai multe șoapte când vin și pleacă: Cine o fi de data asta? Îl cunoaștem? Se va întoarce?
Sau va ajunge acel de-acum uzual mesaj din partea spitalului: «Condoleanțe, vă rog să veniți să luați cenușa defunctului peste 15 zile!».
Scurt, rece, macabru! Este inuman să mori singur, fără niciun membru al familiei lângă tine. Ești lucid, știi ce se întâmplă, doar i-ai văzut pe cei din fața ta.
"Rânduri de camioane încarcă rânduri de sicrie."
Stai la un rând care știi unde duce. Secundele sunt lungi, lacrimile grele. O infirmieră încearcă să-ți țină mâna, să nu te simți așa de singur în ultimele clipe în care te sufoci.
Căci asta se întâmplă, te sufoci. Dacă ești norocos, ai un infarct în somn. Cei mai mulți nu sunt norocoși!
Apoi, aștepți iar. Lângă celelalte 968 de sicrie.
Aștepți să vină camioanele militare, să te ducă mai departe. Rânduri de camioane încarcă rânduri de sicrie.
Cimitirele sunt pline, rămâne o singura soluție. Dar și acolo aștepți la rând, ca la spital. Un sicriu arde cam în 40 de minute. 36 de sicrie în 24 de ore.
Deci stai la coadă vreo două, trei, patru zile; crematoriile din zonă merg 7/24, dar tot trebuie să stai la rând. Ți-ai găsit liniștea! Că vei sfârși împrăștiat în vânt sau vei fi lângă ai tăi, nu mai contează. O pace ciudată este în casa de la fereastra căreia cei rămași așteaptă să vadă la cine vine Salvarea acum.
Stai acasă!
Dacă nu vrei sa trăiești printre șoapte sau printre rânduri, STAI ACASA!
Bergamo, 27.03.2020
