Părintele recunoaște că se va vaccina când serul va ajunge în România pentru că s-a săturat de măști și de tot ce a adus pandemia. Preotul își dorește viața de altădată motiv pentru care și-ar face ”și trei vaccinuri” dacă este nevoie și asta pentru că are încredere în medicină.
”O să mă vaccinez fluierând, privind pe fereastră și gândindu-mă la primăvară (trebuie refăcut gardul casei parohiale). Am la ce să mă gândesc. ȘI toate-s pe viitor. Sunt atâtea continente în inimile oamenilor de descoperit. Atâtea de îndurat. Și atâtea de iubit. Până o să-mi injecteze asistenta nanoroboții ăia o să-mi zboare nițel gândul și la Mama, baricadată în cabana ei din munți ca într-un asediu medieval.
Pe când mă voi fi vaccinat eu, ea va fi deja imunizată și va merge la Tata la mormânt, să fumeze amândoi o țigară și să-și șoptească mari taine, încet, să nu trezească pruncii din somn. Știu, o să am reacții adverse grave. Voi face febră și poate mă vor durea brațele. Dar sunt antrenat. Viața mea e plină de reacțiile adverse ale tâmpeniilor pe care le-am făcut. Și mai ales ale cuvintelor proaste pe care le-am rostit. De curând l-am certat pe un coleg preot.
”Știu, o să am reacții adverse grave. Voi face febră și poate mă vor durea brațele. Dar sunt antrenat”
Cuvintele mele aveau angularități ascuțite, am trecut cu vocea într-o gamă minoră, știu că doar așa mă aude. Îl certam și în timp ce cuvintele mele ciopleau ceva la inima lui, eu eram plecat într-o călătorie de plăcere pe o insulă tropicală. Am ajuns acolo cu anii. Și când îmi cert copilul, inima mea e o insulă de cretă albă înconjurată de ape limpezi pe care plutesc corăbii de război pline cu plăcinte calde, colivă aromată și sugiuc din Marele Bazar.
Îmi las gura să-și joace rolul și pe urmă o dezbrac de haine, o spăl cu cea mai pură iubire pe care o pot lăcrima și-o pun la rugăciune, în genunchi. N-am nici o apăsare, jur. Mi-e inima curată ca o pajiște de vară, dimineața pe rouă, și când o să mă duc la Dumnezeu doar cu inima în spate o să mă duc, îmi las mâinile și gura acasă, o să le uit într-un mormânt, cum uiți o haină veche într-un șifonier.
Mă voi vaccina pentru am încredere. Viața mea e clădită pe încredere. Mi-am dus copilul la școală, l-am dat în palma unei învățătoare pentru că am încredere. Am încredere că preotul care îmi dă cuminecătura a rostit corect și cu cutremur epicleza. Că farmacista care-mi pune sub limbă o tabletă galbenă și-amară știe mai multe decât știu eu. Am încredere că inginerul care a construit podul, noul pod din coasta Luștii, și-a făcut bine calculele și s-a gândit la mine. Că cine a preparat cipsurile le-a presărat cu sare, nu cu șoricioaică. Și, nu în cele din urmă, dar înainte de toate, am încredere în copilul meu. ”Bineînțeles că mă vaccinez, tată!” Știe ce vorbește, știe mai bine decât mine. Cu asta se ocupă, cu microbiologia, și nu e oare o dovadă de smerenie să înveți de la cel ce știe?
Când vorbesc despre geomorfologie, eu vorbesc și el tace. Când vorbește el despre ARN și ADN, tac eu. E destul de simplu. Biologia mea de regn, dezvoltată până la taxonomie aplicativă, ascultă de gurița lui frumoasă, cam cum ascultă babele Evanghelia. Că nici știința oamenilor de știință nu e altceva decât broderie de lumină căzută din poala Domnului. Uneori întreb. Că-mi place să-l stârnesc, îmi place grozav.
Aseară l-am întrebat de efectele adverse ale vaccinului. N-am îndrăznit să atac subiectul cu modificarea ADN-ului, s-ar fi prins imediat că e fentă. Mi-a zis, ”Uite, tată, suntem speologi, mergem prin galeriile peșterii. Ce ai prefera să te lovească, o pietricică sau stânca aia mare, de zece tone, din zona vestibulară? Așa e și cu vaccinul. E o bucățică minusculă dintr-un rău mare. Alege!” Aleg pietricica și să ascult de copilul meu. Și râd, că îmi explică așa cum îi explicam eu, când era prunc, de Înviere. Exact așa îmi explică.
Pe urmă îi zic că poate ar fi bine să aștept să văd ce se întâmplă cu cei care se vaccinează primii. Poate le crește încă un braț, albastru-fosforescent. Poate dau în bâlbâială, sau devin poeți peste noapte, scriind lungi epistole de dragoste într-o limbă inexistentă. Am mai văzut exemple. Deunăzi am văzut la televizor un domn care vorbea despre roboți în creier și teleghidaje extraterestre. Eu nu știu ce vaccin a luat domnul dar sigur a greșit flaconul. Și râde el acum.
”Mă voi vaccina și pentru că m-am săturat. M-am săturat de măști”
”Tu nu ai ochi de văzut așa ceva, tată, cu reacțiile adverse. Acolo e știință. Sunt alții, profesioniști, care au făcut asta deja, în numele tău. Ai încredere.” Și am. Că dacă-i iei omului credința, i-ai luat și mințile. Și nici iubirea nu-și face culcuș în pieptul fără credință. Mă voi vaccina și pentru că m-am săturat. M-am săturat de măști, deși, Dumnezeule mare, ce bine-au prins. Prea ne-am luat după gurile mieroase ale celor care ne-au lingușit, ne-au sărutat mâinile exemplar doar ca să arunce o privire pe sub poala inimii noastre, să caute o fisură prin care să strecoare venin. Lasă, pentru ei a fost bună masca.
Acum doar ochii contează, și lumina din ei. Prea multe cuvinte false ca sticla; să sclipească diamantele din ochi, că mie unuia mi-ajung diamantele alea! Mă voi vaccina și din motiv de visăreală, am spus asta? Nu pot trăi fără visuri, nu pot. Ia-i unui călugăr liniștea și psaltirea, ia-i unui profesor studenții de sub priviri, unui preot ia-i gurița de copil de la capătul linguriței cu cuminecătură și le-ai veștejit sufletul. Vreau viața înapoi, întreagă, repede, frumoasă.
Vreau copiii la potir, îmi vreau babele suspinând în bănci, contrându-se-n cântări, vreau să mă scufund în mulțimea de liceeni care inundă străzile Năsăudului la amiază, hohotind și aruncându-și glume, și mai presus de toate o vreau pe Mama în brațele mele. Și dacă pentru asta trebuie să-mi fac un amărât de sfert de sfert de virus, îmi fac trei vaccinuri.
Unul în limbă, că poate se mai înțelepțește, și unul drept în inimă, că și acolo bat vânturi siberiene uneori. Mihai zice că n-ajută, că acolo să îndes mila lui Dumnezeu. Și râdem. Și Doamne Dumnezeule, după ce va trece urâtul ăsta de pe pământ, îmi fac ruccsacul și-mi curăț bocancii. Îmi împachetez primusul de peșteră și cana de tablă, și drept spre sud mă duc, ca păsările când vine iarna, drept spre sud mă duc.
O să traversez dintr-o suflare Arhipelagosul, țopăind din insulă în insulă, copil cu picioarele în bălțile de ploaie. Pe urmă o să debarc în portul Alexandriei Egiptului, și până în oaza aia cu călugări doar patru mandarine și-un flacon de apă plată ar mai fi, doar atât. Că orice poți să-mi iei, orice, doar vântul care-mi poartă inima nu mi-l poate lua nimeni. Vântul ăla călduț care mângâie tâmpla, care miroase a prescură scoasă din cuptor și-a mare zdrobită de țărm, Duhul Adevărului, care pretutindenea e și-n mine se preumblă cu tălpile goale, vântul ăla...Mă vaccinez.”, a scris Crin-Tradafil Theodorescu.
