Un asistent din Lodi, provincia din Lombardia, care lucrează la centrul operațional 118 a povestit un caz care l-a mișcat până la lacrimi.
„Stiti ca in Lodi, provincia din Lombardia unde a inceput totul, exista numerosi cetateni care apeleaza centrul operational 118 pentru a solicita ajutor? Aici lucrez eu.
Stiti ce solicita acesti oameni?
Ei cer pur si simplu ajutor, nimic altceva. Si, incredibil, nu tipa, nu amenință, nu insultă. Sunt amabili, își cer scuze pentru deranj și așteaptă, cu răbdare si calm, ore întregi înainte ca cineva să le asculte doleantele. Spera ca cineva ii va putea ajuta macar prin telefon.
Voi, care nu locuiti acolo, nu veti înțelege usor de ce acele persoane sunt atât de amabile și resemnate. Eu inteleg
Voi incerca să vă explic.
Imi telefoneaza Lucia. Locuiește într-o casă cu doua etaje. Lucia are 55 de ani, locuiește la etaj și este în carantină cu cei doi copii ai săi.
O intreb de ce ar avea nevoie, cu ce o pot ajuta. Imi spune ca mama ei batrana, care locuieste la parter, ar avea nevoie de ceva... O întreb dacă au avut contact cu persoane infectate.
Si Lucia începe sa povesteasca.
Gianni, soțul ei in varsta de 57 de ani, este internat la terapie intensivă. Este intubat. Stefano, fratele ei (49 de ani), a murit în urma cu doua zile la terapie intensiva. Fratele fusese internat in alta parte, pentru ca la spitalul la care a fost dus sotul nu mai erau locuri.
Soțul ei a fost luat de salvare în urmă cu o săptămână, pentru ca avea febră și tulburări respiratorii. De atunci Lucia nu l-a mai văzut și nu a mai auzit nimic de el. Asteapta de zile intregi un apel din partea spitalului pentru a afla dacă soțul mai este în viață.
Vocea ii tremură în timp ce îmi spune toate acestea și nu am curajul să o opresc. Nu vreau să-i întrerup povestea, deși am douăzeci de apeluri in asteptare. In cele din urma face o pauza de respiratie, in timp ce eu ma gandesc cum as putea oare sa o ajut...
Imi explica ca a telefonat pentru mama ei. Mama Luciei, in varsta de 88 de ani, are febra de cateva zile, este slabita, tuseste, respira foarte greu. Lucia si mama ei au totusi noroc, pentru ca medicul lor nu este bolnav sau in carantina. Acesta tocmai le-a facut o vizita si le-a recomandat spitalizarea, pentru ca nu vede cum pot gestiona situatia de acasa.
Lucia a mai adaugat ca medicul a incercat sa sune la 118, sa vorbeasca cu noi, insa dupa o ora de asteptare la telefon a fost nevoita sa renunte, pentru a ajunge acasa la alt pacient.
Ii cer scuze, in numele colegilor mei, ca suntem nevoiti sa ii lasam sa astepte atat la telefon, explicandu-i ca, practic, suntem sufocati de apeluri urgente. Lucia ma intrerupe: "Nu trebuie să-ți ceri scuze. Faceti, oricum, prea multe."
Vin cu o propunere pentru a o transporta pe batrana la spital, insa ii reamintesc ca acest lucru s-ar putea sa dureze ceva timp si ca nu pot garanta ca mama sa va ajunge la spitalul din Lodi, unde este internat si sotul.
Lucia ma opreste. Vocea ei este calma, dar ferma. Simt ca trebuie sa ma inarmez din nou cu rabdare pentru o alta discutie nesfarsita.
Sunt obosit și egoist nu mai am chef să vorbesc cu nimeni, pur si simplu simt ca mă îmbolnăvesc să aud mereu aceleași povești, aceeași suferință și aceeași durere.
Apoi, egoist, ma gandesc ca peste o ora mi se incheie tura si imi imaginez cum voi face un dus si ma voi pune in pat sa dorm cateva ore.
Lucia, in schimb, îmi oferă o lecție de viață care, chiar si acum, la doua zile distanta, imi acapareaza mintea si inima.
Femeia de 55 de ani imi spune că nu vrea să o ducă pe mama sa la spital. Imi reaminteste că a pierdut deja un frate fara sa-si poata lua la revedere de la el și fără să poată merge la înmormântarea acestuia și că nu mai stie nimic de soț de o saptamana.
Lucia imi spune ca nu vrea ca mama ei să moară în spital si adauga: „Știu foarte bine că în spital doctorii abia reusesc sa se ocupe de pacienții mai tineri și ca dacă o trimit pe mama la spital, o las să moară singură, pentru că nimeni nu va avea timp să se ocupe de ea”.
O spunea senin, fără ură, cu o voce calma care îmi îngheață sângele in vene. Am tăcut pentru că știam că asa este, exact cum spunea ea.
A inteles tăcerea mea și a continuat: „Cer doar să-mi spună cineva cum sa fac astfel mama sa aiba o moarte demna, acasa, fara sa sufere".
Mă opresc aici. Nu mai adaug nimic. Vă mai spun doar că mama Luciei a murit la ea acasa o oră mai târziu.
Poate într-o zi mă voi duce la doamna Lucia să o îmbrățișez și să-i spun că a procedat corect.
Si că, dacă aș fi fost tată, mi-as fi dorit să am o fiică ca ea.
Doamna Lucia este doar o picătură in acest ocean de durere. Nu aveți idee ce se intampla cu adevarat aici si cata suferinta a adus această pandemie.
Și va rog sa nu va amăgiti că voua nu vi se va intampla. Ca doar altii vor lua acest virus.
Când vă rugăm să rămâneți acasă și vă spunem că ne prăbușim, nu glumim, nu sunt vorbe goale. În spitale nu mai există locuri nici măcar pentru tineri. Noi, profesioniștii din sănătate, ne îmbolnăvim și epidemia se răspândește. (...) Regret că nu sunt în China unde totul poate fi închis cu armata.
Deci te implor. Tu, care ești sănătos, fa un pas înapoi!
Pentru că ai putea fi infectat cu covid și, fără să știi si fara sa vrei, vei infecta tot ce atingi si pe toti cei din jurul tau, in momentul in care iesi din casă.
Chiar nu cerem mult. Ramaneti in casa! Vă rog!”, scrie Paolo Baldini.
