1840 - 1918
Ideile socialiste au pătruns în Principatele Române încă din anii 1840, prin intermediul tinerilor care îşi făceau studiile în străinătate, transferul de idei făcîndu-se mai ales pe filiera franceză, datorită predilecţiei pentru cultura franceză. Astfel ele au fost propagate prin intermediul presei muncitoreşti şi socialiste, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul şi Lucrătorul român (1872).
În jurul acestor publicaţii s-au format cercuri socialiste, în cadrul cărora s-au afirmat personalităţi ca Titus Dunca, Zamfir Arbore, fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde.
De-a lungul anilor, bebeficiind de diverse influenţe, s-a format o orientare modernă a mişcării socialiste româneşti, prin sprijinirea implicării în lupta politică legală. Această orientare s-a concretizat prin apariţia, în 1886, a studiului lui Gherea, Ce vor socialiştii români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist, o analiză a societăţii româneşti care susţinea formarea unui partid socialist românesc şi o serie de revendicări democratice de perspectivă (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).
La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social - Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Mortun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici.
Partidul a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent, sub influenţa tripletei aflată la conducerea efectivă: Gherea – Nădejde – Mortun.
În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitoreşti au fost desfiinţate cu excepţia clubului de la Bucureşti, în cadrul căruia au continuat să activeze personalităţi ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan şi Christian Racovski.
La 31 ianuarie 1910 a fost înfiinţat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu şi Constantin Vasilescu. Un rol important continuă să îl joace Dobrogeanu-Gherea, a cărui lucrare, Neoiobagia a avut o influenţă importantă asupra orientării partidului.
Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaţionalei a II-a de la Basel (1912) şi Copenhaga (1913), unde au fost adoptate rezoluţii pacifiste.
1918 - 1989
PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitând democratizarea ţării şi transformarea ei într-o societate socialistă.
În decembrie 1918, PSDR şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist, dar din rândurile sale s-au desprins mai multe facţiuni şi grupuri disidente.
A urmat o perioadă de scindări generate de relaţionarea cu celelalte partide, respectiv cu PNŢ şi PNL, în vederea accederii la putere. În perioada dictaturii regale, PSD şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin-Titel Petrescu.
În februarie 1948 PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR). Două luni mai târziu, liderii PSD au fost arestaţi, fapt ce a condus la dispariţia partidului din viaţa politică.
1989 - 2000
Primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea vechiului regim a fost Partidului Social Democrat Român (17 ianuarie 1990).
PSDR s-a declarat continuator al social-democraţiei româneşti interbelice. După o alianţă temporară cu CDR, PSDR s-a aliat cu PD în 1995 în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua alianţă, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare în cadrul coaliţiei CDR-USD-UDMR, dar existenţa sa a fost de scurtă durată, până în 1999.
La 6 februarie 1990 s-a înscris în registrul partidelor politice Frontul Salvarii Naţionale, rezultat al transformării FSN din organ provizoriu al puterii de stat în mişcare populară.
Apărut ca o largă mişcare de masă în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, F.S.N. îşi începe existenţa documentară la 23 decembrie 1989, prin declaraţia program redactată de Consiliul FSN. Ca organ provizoriu al puterii de stat, FSN a format Guvernul provizoriu condus de Petre Roman.
În aprilie 1990 a avut loc prima Conferinţă Naţională a FSN, care l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Iliescu.
Nemulţumiţi de rezultatele Convenţiei, Ion Iliescu şi apropiaţii săi se desprind din FSN şi formează Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), transformat ulterior în Partidul Democraţiei Sociale din România.
Astfel au apărut două grupări politice: gruparea Roman şi gruparea Iliescu.
Conventia FSN din 27-29 martie 1992 a fost momentul în care diferenţele de viziune au determinat divizarea FSN. Susţinătorii moţiunii „Viitorul – Azi” au câştigat în urma votului iar Petre Roman a devenit preşedintele FSN.
La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 FDSN, proaspăt înfiinţat după sciziunea FSN, a obţinut primul loc, iar Ion Iliescu a devenit preşedintele României cu 61,5% din voturi.
În iulie 1993, FDSN a fuzionat cu Partidul Solidarităţii Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist şi Partidul Socialist Democratic din România.
Aflat la guvernare în legislatura 1992-1996, PDSR a suferit un proces accentuat de erodare şi a pierdut alegerile din toamna anului 1996.
Între anii 1996-2000, PDSR s-a aflat în opoziţie, perioadă în care a acumulat o experienţă extrem de importantă şi şi-a construit în mod realist şi pragmatic strategia pentru a reveni la putere.
2000 - 2004
În anul 2000, PDSR împreună cu PSDR şi PUR, partid de orientare social-liberală, au constituit Polul Democraţiei Sociale din România (7 septembrie 2000). Acest bloc electoral a câştigat alegerile legislative din noiembrie 2000.
Ion Iliescu este reales în funcţia de preşedinte în 2000
Una dintre clauzele contractului politic dintre PDSR si PSDR a fost prevederea potrivit căreia, după alegeri, se va realiza fuziunea dintre cele două partide social democrate.
În iunie 2001 pe scena politică are loc o importantă clarificare a zonei de centru-stânga, prin constituirea Partidului Social Democrat, rezultat din unificarea PDSR şi PSDR. Adrian Năstase devine, în 2000, prim-ministru al României şi lider al PSD.
În iulie 2003, PSD a asimilat Partidul Socialist al Muncii (PSM), înfiinţat de Ilie Verdeţ şi Partidul Socialist al Renaşterii Naţionale (PSRN), formaţiune desprinsă din PRM şi condusă de Ion Radu, fost viceprimar al Bucureştiului.
În iunie 2005 PSD a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni.
Perioada 2000-2004 a fost extrem de importantă pentru afirmarea şi consolidarea PSD ca unic reprezentant al social-democraţiei în România, atât din punct de vedere instituţional, cât şi ideologic.
2004 - 2011
PSD a fost însă supus unui inerent proces de erodare ca urmare a actului guvernării, partidul fiind nevoit să intre în opoziţie în urma alegerilor din noiembrie-decembrie 2004.
Adrian Năstase, deoarece a pierdut alegerile prezidenţiale, precum şi pentru a respecta decizia Congresului Extraordinar al PSD din august 2004, care îi cerea lui Ion Iliescu să revină în fruntea PSD după expirarea mandatului de Preşedinte al României, nu a mai candidat la preşedinţia partidului.
La Congresul din 21 aprilie 2005, în urma unei competiţii dramatice, Mircea Geoană a devenit preşedinte al PSD.
La 10 decembrie 2006 a avut loc un Congres Extraordinar al PSD, care l-a reconfirmat pe Mircea Geoană în fruntea PSD, iar Ion Iliescu a devenit Preşedinte de Onoare, în semn de respect şi apreciere a rolului şi contribuţiei acestuia la promovarea idealurilor şi valorilor social-democrate.
În perioada 2006-2009 PSD a realizat eforturi de racordare la acţiunile şi politicile Partidului Socialiştilor Europeni, însă credibilitatea partidului a fost pusă la îndoială de oscilaţiile din politica internă: pe de-o parte social-democraţii au participat la suspendarea din funcţie a lui Traian Băsescu (în anul 2007), pe de altă parte au intrat la sfârşitul anului 2008 într-un guvern de mare coaliţie, alături de PDL.
Eşecul lui Mircea Geoană în alegerile prezidenţiale din 2009 a însemnat pierderea posibilităţii PSD de a-şi pune în aplicare programul politic.
La Congresul PSD din 20 februarie 2010 preşedinte al PSD a devenit Victor Ponta, acesta asumându-şi obiectivul de a nu repeta greşelile din istoria recentă a partidului.
2011 - prezent
La 1 septembrie 2011, PSD se aliază cu PNL şi PC, în mod oficial, în cadrul Uniunii Social Liberale (USL).
Principalul scop politic al alianţei este înlăturarea de la guvernare a PDL (Partidul Democrat Liberal) şi opoziţia faţă de preşedintele Traian Băsescu.
În 7 aprilie 2012 are loc primul congres USL de la Bucureşti, la care au participat aproximativ 10.000 de delegaţi ai PSD, PNL şi PC.
La congres a fost votat, cu unanimitate de voturi, rezoluţiile privind necolaborarea cu PDL şi cu Traian Băsescu şi desemnarea candidaţilor USL pentru funcţia de preşedinte al României - Crin Antonescu şi pentru cea de premier - Victor Ponta.
