1989 - 1996
Apărut ca o largă mişcare de masă în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, F.S.N. îşi începe existenţa documentară la 23 decembrie 1989, prin declaraţia program redactată de Consiliul FSN. Ca organ provizoriu al puterii de stat, FSN. a format Guvernul provizoriu condus de Petre Roman.
Nemulţumiţi de rezultatele Convenţiei, Ion Iliescu şi apropiaţii săi se desprind din FSN. şi formează Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), transformat ulterior în Partidul Democraţiei Sociale din România.
Astfel au apărut două grupări politice: gruparea Roman şi gruparea Iliescu.
La 27 septembrie 1991, Petre Roman îşi depune mandatul ca urmare a revoltei minerilor din Valea Jiului, aduşi în Capitală pentru a răsturna Guvernul. Gestul depunerii mandatului a fost interpretat de către preşedintele ţării, Ion Iliescu, drept demisie. Fără a emite un document prin care să legifereze înlaturarea Guvernului Roman, Parlamentul învesteşte un nou Guvern: Guvernul Stolojan.
Prima Convenţie Naţională a F.S.N. are loc la 27-29 martie 1992 în Bucureşti este câştigată, cu o moţiune intitulată „Viitorul azi", de Petre Roman, înlăturat cu doar câteva luni înainte din funcţia de premier.
Conform Statutului, Petre Roman devine Preşedinte F.S.N.
Situatia nu este acceptată de gruparea Ion Iliescu care se desprinde din F.S.N. constituindu-se într-o nouă formaţiune politică: P.D.S.R.
La alegerile parlamentare din septembrie 1992, FSN se plasează pe locul 3, obţinând circa 11% din voturi, 43 de mandate de deputat şi 18 mandate de senator.
Din opoziţie, FSN fuzionează cu Partidul Democrat (PD), al cărui nume îl şi păstrează.
La Convenţia Naţională din 24-25 octombrie 1994, PD îl realege preşedinte pe Petre Roman şi aprobă moţiunea intitulată „Pentru o nouă Românie, a muncii şi a dreptăţii". Totodată, este aprobată fuziunea prin absorbţie cu Partidul Democrat al Muncii.
Pe 27 septembrie 1995, PD face alianţă electorală cu Partidul Social-Democrat Român condus de Sergiu Cunescu. Formaţiunea rezultată, intitulată Uniunea Social-Democrată (USD), semnează un protocol de susţinere reciprocă şi de alianţă la guvernare cu Convenţia Democratică din România (formată din PNŢCD, PNL şi PNL).
1996 - 2000
La alegerile parlamentare din noiembrie 1996, USD se situează tot pe locul 3, obţinând circa 13% din voturi. De pe listele comune de candidaţi, PD reuşeşte să trimită în Parlament 42 de deputaţi şi 22 de senatori.
Petre Roman, candidat al USD la preşedinţie, obţine 20,54% din voturi.
După câştigarea turului doi al prezidenţialelor de către Emil Constantinescu, candidatul susţinut de CDR, PD intră la guvernare, alături de CDR, PSDR şi UDMR, obţinând şase portofolii ministeriale în Guvernul Victor Ciorbea.
La Convenţia Naţională din 29-30 august 1997, PD adoptă moţiunea „Partidul Democrat - un partid care priveşte spre viitor", iar Petre Roman este reînvestit în funcţia de preşedinte. Totodată, este aprobată fuziunea prin absorbţie cu Partidul Unităţii Social-Democrate şi cu Frontul Democrat Român.
Conflictele din coaliţia la guvernare duc la prăbuşirea Guvernului Ciorbea în martie 1998. Până la următoarele alegeri parlamentare, Executivul este condus de Radu Vasile şi Mugur Isărescu, iar partidele care formează coaliţia scad dramatic în preferinţele electoratului.
Petre Roman reuşeşte la Convenţia Naţională din 18-19 februarie 2000 să-şi impună moţiunea „Încredere în fiecare - şanse pentru toţi".
La 28 ianuarie 1998, Presedintele Romaniei, Emil Constantinescu, anunta demisia tuturor ministrilor P.D.
Partidul Democrat reintră in Guvern la 17 aprilie 1998, alături de C.D.R., U.D.M.R. si P.S.D.R. după semnarea unui protocol de guvernare care prevede explicit sarcinile fiecarui ministru. Această revenire în Guvern, cu aceiaşi miniştri şi alături de aceiaşi aliati, aduce Partidului Democrat o scadere semnificativă de credibilitate.
In consecinţă, candidatul P.D. la funcţia de Primar General al Capitalei, Alexandru Sassu, obţine un scor electoral de 3%.
Alegerile locale şi generale din anul 2000 găsesc Partidul Democrat în cea mai mare pierdere de imagine. Uzura datorată guvernarii este cu atât mai adâncă cu cât toţi membrii Consiliului Politic au ocupat posturi de miniştri. Partidul reuşeşte un 7% în alegerile parlamentare iar Petre Roman abia adună 3% din voturile exprimate pentru preşedinţie.
Partidul Democrat trece în opozitie.
Iniţiativa lui Traian Băsescu de a candida pentru preşedinţia P.D. a fost singura modalitate de a relansa partidul. Victoria în alegerile pentru primaria Capitalei din anul 2000 îl legitimează pe Băsescu drept cea mai populară şi mai credibilă personalitate a PD-ului.
2000-2004
Iniţiativa lui Traian Băsescu de a candida pentru preşedinţia P.D. a fost singura modalitate de a relansa partidul. Victoria în alegerile pentru primaria Capitalei din anul 2000 îl legitimează pe Băsescu drept cea mai populară şi mai credibilă personalitate a PD-ului.
PD obţine însă doar aproximativ 7% din voturi (31 mandate de deputat şi 13 mandate de senator) şi intră în opoziţie.
Convenţia Naţională extraordinară a PD din 18-19 mai 2001 adoptă moţiunea „România puternică - România Social Democrată", susţinută de Traian Băsescu
Conducerea partidului a hotarat, in septembrie 2003, realizarea aliantei politice intre Partidul Democrat si Partidul National Liberal condus de Theodor Stolojan, care purta numele de Alianta D.A., “Dreptate si Adevar PNL –PD”.
Candidatul aliantei D.A. la functia de Preşedinte al României a fost desemnat preşedintele PNL, Theodor Stolojan.
In alegerile locale din iunie 2004, Partidul Democrat obţine 15,4 % pe vot politic (pentru Consiliile Judetene). Traian Basescu este reales Primar General al Capitalei iar Emil Boc este ales Primar al Municipiului Cluj-Napoca. In 13 municipii reşedinţă de judeţ sunt aleşi primari PD.
2004-2008
Pe 4 octombrie 2004, Traian Băsescu preia, în ultimul moment, campania pentru prezidenţiale, devenind candidatul Alianţei PD-PNL la cea mai înaltă funcţie în stat.
Din postura de preşedinte al ţării, Traian Băsescu îl desemnează premier pe Călin Popescu Tăriceanu.
Cum Alianţa DA obţinuse doar puţin peste 31% din voturi (PD avea 48 de deputaţi şi 20 de senatori), la guvernare sunt cooptate UDMR şi Partidul Umanist Român (actual Partid Conservator). PD primeşte şase portofolii ministeriale.
Convenţia Naţională din 25 mai 2005 aprobă moţiunea „România prosperă, România Democrată", promovată de Emil Boc. Totodată, PD îşi declară oficial orientarea populară. Emil Boc, promotorul moţiunii, este investit Preşedinte al Partidului Democrat.
În urma refuzului premierului Călin Popescu Tăriceanu de a demisiona în vederea declanşării de alegeri anticipate şi de a realiza o fuziune între cele două partide, situaţia în Alianţa DA devine extrem de tensionată şi culminează, pe 3 aprilie 2007, cu scoaterea miniştrilor PD din Guvern.
La 19 aprilie 2007, cu o majoritate de 322 de voturi împotriva a 108 voturi, Parlamentul Romaniei a decis suspendarea Preşedintelui Romaniei, Traian Băsescu,
Din opoziţie şi după suspendarea preşedintelui Traian Băsescu prin votul Parlamentului, PD fuzionează, în decembrie 2007, cu Partidul Liberal-Democrat, desprins din PNL şi condus de Theodor Stolojan. Noua formaţiune, intitulată Partidul Democrat Liberal, este condusă tot de Emil Boc.
2008-prezent
PDL pierde Primăria Capitalei, dar reuşeşte, în noiembrie 2008, să obţină cele mai multe mandate de parlamentar (115 deputaţi şi 51 de senatori), deşi primise mai puţine voturi decât PSD.
Pe 14 decembrie 2008, PSD şi PDL anunţă formarea unui guvern majoritar, în baza protocolului „Parteneriat pentru România". După retragerea lui Theodor Stolojan, este desemnat pentru funcţia de premier Emil Boc.
După ieşirea PSD de la guvernare, în octombrie 2009, Emil Boc conduce interimar Executivul până după al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2009, tur câştigat de Traian Băsescu.
Noul Guvern, format din PDL, UDMR, minorităţi naţionale şi independenţi, este condus tot de Emil Boc.
La începutul anului 2012, PDL se confruntă cu cele mai numeroase şi mai violente proteste de stradă România, proteste îndreptate împotriva Guvernului condus de Emil Boc şi Coaliţia PDL-UDMR-UNPR.
Protestatarii cer demisia Guvernului, a Preşedintelui Traian Băsescu şi organizarea de alegeri generale anticipate.
Dupa o perioadă lipsită de reacţii, oficiale sau nu, premierul Boc îl demite pe Ministrul de Externe Teodor Baconski.
În 6 februarie 2012, premierul Emil Boc îşi depune mandatul. Odată cu el, toţi miniştrii sunt înlocuiţi. În locul lui Boc este numit independentul Mihai Răzvan Ungureanu, fost membru PNL.
Protestatarii continuă să ceară demisia Preşedintelui şi alegeri anticipate.
PDL ce confruntă cu dezertări în masă din partid, datorate în special politicii agresive şi lipsei de dialog între conducerea centrala şi organizaţiile locale din teritoriu.
Prima plecare sonoră din PDL este aceea a lui Sorin Frunzăverde, preşedinte al CJ Caras-Severin şi prim-vicepreşedinte al partidului.
Frunzăverde este urmat de aproape toţi primarii PDL din Caraş-Severin dar şi de alţi lideri locali importanţi ai PDL din organizaţii judeţene precum Buzău, Neamţ, Ilfov, Olt, care se înscriu în partidele componente ale Uniunii Social Liberale.
Disensiuni puternice au apărut şi între PDL şi partidele din Coaliţia guvernamentală respectiv UNPR şi UDMR datorate şi aici dezertărilor membrilor UNPR dar şi dezideratelor UDMR care obligă PDL ca în schimbul susţinerii Guvernului Mihai Răzvan Ungureanu aceştia să obţină diferite poziţii şi avantaje.
Conform celor mai favorabile sondaje de opinie, PDL ar obtine între 10 şi 15% din voturi la alegerile din acest an pierzand categoric în faţa USL care ar obţine peste 55-60%.
