Ana-Maria Lebădă a ajuns în urmă cu câteva luni în Statele Unite, la Universitatea Columbia din New York, printr-o serie de întâmplări care i-au schimbat viaţa: un om de afaceri care atunci o vedea pentru prima dată şi care i-a întins senin banii, un altul care n-o mai văzuse de 12 ani, i-a plătit biletul de avion, unchii i-au dat bani de cărţi, iar altcineva a sărit să o ajute cu taxele pentru viză.
În ziua în care şi-a făcut geamantanul, gata să plece de acasă, fata s-a uitat în jurul ei şi a dat cu nasul de două panouri motivaţionale pe care şi le pusese singură în cameră, mai demult. "Printasem în format mare poze cu New York şi cu Universitatea. Tot ce făcusem în ultimul an fusese ca să ajung acolo. Şi mi-am amintit că Einstein zicea că sunt două feluri de a trăi: ca şi cum n-ar exista miracole şi ca şi cum totul e un miracol. Eu sunt în a doua categorie", ne povesteşte Ana-Maria.
Şi aşa a şi fost. Primul a sosit chiar cu două zile înainte să decoleze, când persoana care i-a promis că-i oferă cazare câteva zile s-a răzgândit. După ce a făcut un atac de panică, miracolul a venit de nicăieri: o cunoştinţă a ajutat-o să se cazeze o vreme în casa unui profesor român de care ea n-auzise niciodată. "Timp de 10 zile am locuit cu el si cu familia lui în Manhattan, unde mi s-a oferit . cazare, masă şi sprijin, deşi ei atunci mă vedeau pentru prima dată".
Apoi, când tocmai se gândea că nu va avea cu ce plăti chiria după ce pleacă de acolo, salvarea a venit de la prietena ei care lucra în State prin programul Work and Travel. Pur şi simplu i-a împrumutat toţi banii munciţi de ea o vară întreagă, fără termen de înapoiere. Cu banii aceia, Ana-Maria şi-a plătit chiria şi mâncarea pe două luni.
"Am avut un moment în care chiar nu prea aveam bani de mâncare şi n-am mai putut, mi-era atât de foame, încât am trimis un mail în care "vărsam" ce simt unor prietene dragi; la puţin timp după, primeam mail de la una dintre ele, care îmi răspundea obiecţiilor astfel: "Anuţ, lasă asta. Eu şi iubitul meu ne-am hotărât să investim în Anuţa câte 100$ de pers. Am auzit că are potenţial f mare." Oameni de-o vârstă cu mine, care muncesc foarte mult, fiind la început de drum, pentru a-şi construi o viaţă împreună, mi-au dat bani mie, ca să am ce să mănânc", scrie Ana Maria pe blogul ei.
Lucrul impresionant abia acum vine. "Dacă ţi se pare că lucrurile de mai sus sunt puţin, să ştii că pentru un om care-şi permite să cheltuiască pe mâncare şi toate celelalte cel mult $15 - $20 pe săptămână, tot ce-am scris înseamnă enorm. Iar la toate astea se adaugă mesajele pe care le primesc din partea unor oameni pe care îi cunosc mai mult sau mai puţin, prieteni dragi sau doar suflete frumoase, care mi-au auzit povestea şi-mi scriu ca să-mi spună să fiu tare, ajutându-mă să rezist. Susţinerea lor este fundamentală.
Situaţia mea poate părea grea, însă, de fapt, sunt o norocoasă. Mare tare. Sunt tânără, sănătoasă, am resurse interioare bogate şi-o forţă de muncă foarte mare.
Cătălin Sandu însă nu. Deşi e doar cu un an mai mare decât mine, e la fel de plin de potenţial şi de resurse ca şi mine, poate chiar mai mult, s-ar putea să nu mai aibă timp să realizeze nimic din ce-ar putea face, dacă nu-l ajuţi: are 25 de ani, a absolvit în acest an Facultatea de Medicină cu media 9.60 şi a fost diagnosticat cu o tumoră dezmoplazică. Şi să-ţi mai spun ceva: dacă îl ajuţi, Cătălin va ajuta şi el mai departe, căci va salva vieţi nenumărate. Ajutându-l pe el, ajuţi, de fapt, un număr extrem de mare de oameni."
Aşadar totul începe şi se termină aici: la poalele unui vis frumos, care printr-un miracol ajunge să devină realitate. Fiecare din noi trebuie să fie motivat să îşi urmeze visurile, iar povestea Anei demonstrează că lumea în care trăim încă mai are oameni demni, cărora le pasă de cei din jurul lor.
Comoditatea este şi va fi întotdeauna cel mai mare duşmani al prograsului unei societăţi.
