1. Prezintă-te şi spune câteva cuvinte despre tine.
Mă numesc Tiberiu Teșileanu, sunt născut în București, unde am locuit până la 19 ani. Am făcut liceul la Colegiul Național de Informatică 'Tudor Vianu', după care am urmat cursurile Facultății de Fizică din cadrul Universității București timp de un an. În 2003 am plecat în Germania, unde am continuat studiile la International University Bremen (acum numită Jacobs University). Am absolvit în 2006 cu un bachelor of science (echivalentul unei licențe) în fizică, după care am început doctoratul la Princeton University, în Statele Unite. În august anul acesta mi-am susținut lucrarea de doctorat în domeniul fizicii energiilor înalte, iar din septembrie am schimbat un pic domeniul înspre aplicații ale fizicii în biologie.
2. Unde lucrezi în prezent?
Din septembrie lucrez în cadrul departamentului de biologia sistemelor din școala de științe naturale de la Institute for Advanced Study (IAS), un institut de cercetare din Princeton, New Jersey.
Biologia sistemelor este un subiect relativ nou, care include o gamă foarte variată de probleme aflate la interfața dintre biologie și științele cantitative: cercetători 'antrenați' în fizică sau matematică încearcă să analizeze datele obținute de biologi. Accentul este un pic diferit față de ideea clasică de biofizică. În loc de a încerca să studiezi sistemele biologice din punct de vedere fizic, ideea e mai mult de a folosi modul de gândire al fizicianului și metodele inspirate din fizică în rezolvarea problemelor de biologie.
3. Cum ai realizat ca vrei să urmezi această meserie?
Fizica a fost o alegere destul de naturală pentru că ambii părinți sunt profesori de fizică, dar motivul cel mai important pentru care am studiat fizica este pur și simplu că îmi place să înțeleg cum funcționează lumea. Parafrazându-l pe Richard Feynman, unul dintre cei mai importanți fizicieni ai secolului XX, frumusețea unui lucru sau a unui fenomen mi se pare înzecită atunci când înțeleg, chiar și parțial, cum funcționează.
Motivul pentru care acum mă reprofilez pe biologia sistemelor este că aceasta îmi amintește de perioada 'de aur' pe care a avut-o fizica la începutul secolului XX. La ora actuală legile fizicii sunt cunoscute atât de bine, încât mii de miliarde de coliziuni de particule la energiile uriașe folosite la Large Hadron Collider (acceleratorul de la CERN) nu pun în evidență nici o discrepanță măsurabilă între experiment și teorie. Din cauza asta, fizica teoretică se face un pic 'pe întuneric': se inventează multe teorii noi, dar verificarea experimentală nu este deocamdată posibilă.
Situația în biologie este inversă: mai ales în ultimii ani, cu dezvoltarea rapidă a tehnologiilor genetice, este posibilă colectarea unei cantități uriașe de date experimentale, pe când numărul teoriilor disponibile pentru a explica observațiile este foarte mic. Tocmai de aceea există o nevoie foarte mare de oameni versați în analiza datelor experimentale, și capabili de a formula teorii noi care să le descrie -- situație similară cu cea a fizicii în jurul anului 1900.
4. Cum se desfăşoară o zi din viaţa ta, la locul de muncă?
Probabil cea mai mare parte a unei zile este consumată în fața calculatorului, scriind programe în Matlab, Python sau C++ pentru analiza unor date sau implementarea unui model teoretic. Apoi bineînțeles sunt discuțiile cu colaboratorii în care discutăm ce trebuie făcut în continuare. Pentru a nu rămâne blocat doar pe subdomeniul restrâns în care lucrez, discut cu alți colegi pentru a vedea ce probleme studiază ei. Cam o dată pe săptămână sunt prezentări oferite de cercetători de aici sau veniți de la alte universități. Câteodată plec la o întâlnire cu colaboratori din alte orașe, sau la o conferință. Vara trecută, spre exemplu, am fost în San Diego, la o conferință de biofizică.
Atmosfera e relaxată, programul e flexibil și oamenii sunt prietenoși. La prânz mergem toți în grup la masă -- cantina din campus are mâncare foarte bună, făcută de un bucătar francez -- iar după-amiaza la ora 3 avem o mică pauză cu ceai, cafea, și dulciuri sau fructe.
5. De cât timp ai plecat din România şi în ce măsură te-au ajutat studiile de aici pentru a ajunge la nivelul în care te afli acum?
Sunt plecat din România din toamna lui 2003 (deci de mai bine de 8 ani). Studiile din România au fost utile deoarece nivelul predării științelor la liceu era destul de ridicat în anii când am făcut eu școala (între timp nivelul a scăzut apreciabil). Am avut parte de profesori buni care au reușit să mă învețe ce înseamnă gândirea științifică. Pe de altă parte, eu personal am învățat multă matematică și fizică înainte de a le studia la liceu, din cărțile din biblioteca părinților. La capitolul matematică, aceste cărți erau manuale vechi de liceu; în cazul fizicii, am învățat atât din manualele românești de liceu, cât și din cărți traduse din engleză.
6. Care este cea mai mare diferenţă dintre sistemul educaţional de la noi şi cel din străinătate?
Mi-e greu să vorbesc despre 'străinătate' în general, deoarece sistemul din SUA este foarte diferit față de sistemele de învățământ din mai tot restul lumii. Nu știu foarte multe despre învățământul preuniversitar de peste hotare, așa că mă voi rezuma la cel universitar.
În SUA studentul își alege un domeniu de concentrare (un 'major') abia pe la sfârșitul anului doi, iar pe tot parcursul studiilor este încurajat (și de multe ori obligat) să participe și la cursuri nelegate direct de acest domeniu. Spre exemplu în Bremen (unde universitatea urmează sistemul american), pe lângă cursuri de matematică și fizică, am luat cursuri de informatică, de psihologie, de economie și de istorie. Această interdisciplinaritate nu se întâlnește în sistemele universitare europene, și mi se pare un avantaj mare al sistemul american.
Cred însă că o diferență mult mai mare între sistemul românesc și sistemele din țările dezvoltate este nivelul de seriozitate al studenților. În România, din păcate, copiatul este considerat ceva normal; îmi amintesc cu tristețe de o discuție între niște studenți la medicină pe care am auzit-o în tramvai: fiecare se lăuda cu felul în care a copiat la un examen, și cum 'profa' nu a reușit să-i prindă copiind. De multe ori lucrările de licență se cumpără, în loc să fie scrise de studenți, și nu neapărat pentru că studentul e incompetent, ci pentru că așa face toată lumea. Cred că această lipsă de decență este diferența fundamentală între școala de la noi și cea din străinătate, și cred că acest fapt ne afectează foarte mult.
7. Ce sfat ai avea pentru "generaţia care şi-a ratat BAC-ul"?
E greu să le dau un sfat lor, pentru că mi se pare că atitudinea acestor copii e o consecință naturală a educației pe care au primit-o și a situației din țară. De altfel situația catastrofală de la bac de anul acesta nu e o noutate; acum e doar prima oară când a fost făcută publică. De ani de zile avem mii de elevi care absolvă liceul fără cunoștințe minime de matematică, spre exemplu, sau cu carențe uriașe la capitolul limba română.
Sfatul pe care l-aș da elevilor ar fi să nu ignore educația, pentru că aceasta este cea care poate face diferența dintre o slujbă bună și una proastă. Mai important însă ar fi ca importanța educației să ajungă și la urechile guvernanților, care ar trebui să înțeleagă că nu se poate face școală fără bani. Meseria de profesor este văzută prost în România, și majoritatea tinerilor capabili preferă să lucreze în orice alt domeniu sau să plece în străinătate. În astfel de condiții, elevii nu văd utilitatea studiului.
Altă problemă care contribuie la promovabilitatea scăzută este cea a învățământului obligatoriu. Nu e posibil să faci școală cu forța; ideea de a avea 10-11-12 clase obligatorii (nu mai știu câte sunt acum) mi se pare aberantă: elevul n-o să învețe dacă nu vrea, și dacă părinții nu-l împing de la spate. Obligativitatea cade atunci în cârca profesorului, care e constrâns ca până la urmă să-l treacă chiar și pe cel mai slab elev.
S-au încercat multe reforme radicale în învățământ în România, și cred că asta a fost o greșeală. Americanii au o vorbă, "if it isn't broken, don't fix it" -- dacă nu e stricat, nu-l repara. Sistemul nostru de învățământ a funcționat bine; nu o dată am auzit cuvinte de laudă de la oameni din străinătate, care se mirau cât de bine pregătiți sunt românii plecați peste hotare. Nu cred că era cazul unor schimbări majore, ci trebuiau doar reparate problemele evidente (cum ar fi lipsa fondurilor).
8. Dacă ai avea posibilitatea, ce ai schimba la România?
În primul rând aș schimba atitudinea românului de a se 'descurca', această variantă post-decembristă a lozincii 'ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim'. Lucrurile merg prost în țară, și pentru a se descurca în aceste condiții, fiecare persoană găsește o metodă de a 'păcăli' sistemul. Se evită plata impozitelor, se dau și se iau șpăgi, se înșeală, și asta la toate nivelurile. Dacă oamenii ar înceta să se mai 'descurce', ar avea mai multe motive să-i forțeze pe politicieni să facă ce trebuie.
În orice țară există corupție, și e greu de crezut că acest lucru se va schimba cândva; dar problema, după părerea mea, în România, este că avem corupție de la cel mai mic la cel mai mare. Nimeni nu este cu adevărat cinstit, și asta ne distruge orice posibilitate de îmbunătățire.
9. Te-ai mai întoarce în ţară? Dacă da, de ce, dacă nu, de ce?
Nu, nu aș vrea să mă întorc în țară, în afara vizitelor pentru a-mi vedea familia și prietenii. Motivul principal este sus-menționata atitudine anti-socială, de 'descurcăreț', a majorității românilor. E o atitudine care îmi displace profund și prefer să o evit.
10. Este ceva din societatea românească, care lipseşte în străinătate?
Dacă ne referim la străinătate la modul generic, cred că nu. Orice lucru care se găsește în România, bun sau rău, se găsește și în alte țări. Evident, nici o țară nu e perfectă, și dacă e să comparăm România cu o țară în particular, spre deosebire de străinătate în general, probabil vom găsi și avantaje și dezavantaje -- spre exemplu românii sunt mai prietenoși decât germanii.
11. Ce îţi lipseşte cel mai mult din România?
Cel mai mult îmi lipsește familia, apoi îmi lipsesc prietenii din liceu și, uneori, mâncarea. La capitolul mâncare, însă, nu e așa rău: uneori mai gătesc, și apoi se găsesc restaurante românești în America, cât și restaurante turcești, bulgărești sau grecești, care au mâncare destul de asemănătoare.
