Adeseori sistemul medical din România este sinonim cu mita, corupţia şi moartea pe un pat mizer de spital. Însă sunt medici pentru care jurământul depus este mai presus ca viaţa însăşi. Astăzi vă vom spune povestea impresionantă a unui medic prea mare pentru felul în care lumea a trecut peste dispariţia sa.
Viaţa lui a fost o mărturie vie a dedicării şi a unei colaborări supranaturale cu Dumnezeu. Doctorul Alexandru Pesamosca, supranumit şi "Îngerul Copiilor", şi-a trăit viaţa exemplar, ca un adevărat trimis al cerului, pe pământ. 
A salvat de la moarte sau din chinuri zeci de mii de suflete inocente de copii. "Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ală îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie”, spunea profesorul Alexandru Pesamosca.
Şi-a trăit viaţa într-o modestie ieşită din comun. "Casa" lui era o cameră de spital, în care abia puteai intra din cauza mormanelor uriaşe de cărţi care erau înşirate peste tot, nu avea duş în cameră şi nici cele mai mici condiţii, însă pentru el nu a contat asta. Stau mărturie miile de poveşti spuse de părinţii copiilor pe care medicul i-a salvat. Din recunoştinţă aceştia doreau să îl recompenseze cu ceva bani, însă medicul fugea de ei pe holurile spitalului.
A fost o persoană care a înotat împotriva valului. Au fost colegi de-ai săi pentru care Alexandru Pesamonsca a fost un ghimpe în coastă, însă el nu i-a luat în seamă. Ştia care era menirea lui, ştia că la sfârşitul unei zile trebuia să fie împăcat cu sine şi cu Dumnezeu pentru a mai putea continua.
Sunt mii de cazuri spectaculoase pe care medicul le-a avut în mâinile sale şi le-a hotărât destinul, însă de departe impresionează povestea unui copil care a fost maltratat de un "coleg" de joacă. Cel din urmă, pentru a se distra i-a turnat micuţului acid de baterie pe gât. Astfel esofagul copilului a fost complet distrus. Pentru a-l hrăni, medicii i-au pus o pâlnie direct în stomac.
Disperaţi, părinţii copilului l-au dus la medicul Alexandru Pesamosca. Fiind conştient de gravitatea cazului, medicul s-a retras câteva momente în cabinetul său. "O să zici, poate, că sunt teatral sau patetic, dar în momentul în care l-am deschis am simţit aşa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creştet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influenţă divină, o inspiraţie providenţială? Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouţ. Totul într-o singură operaţie. Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată. Si n-o spun deloc cu mândrie, ci dimpotrivă, cu o mare smerenie, pentru că operaţia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decât instrumentul său, cum s-ar zice, mijlocitorul. Astazi, Radu se apropie de 20 de ani. Duce o viata normala, are o iubită, conduce o maşină, totul ca şi cum atunci, cu 12 ani în urmă, s-ar fi născut a doua oară. Şi totuşi, deşi a fost vorba de o premieră mondială, nimeni nu a catadicsit să recunoască oficial ori să promoveze acest mare succes”, spunea medicul în cartea lui biografică. 
"Nu mi-au plăcut niciodată titlurile, medaliile, diplomele, deşi am primit câteva. Aşa că nu prea m-a afectat faptul că operaţia asta n-a fost recunoscută. Eu am rămas cu mulţumirea supremă că Radu e un flăcau sănătos şi că părinţii lui sunt fericiţi. N-am fost niciodată trufaş. Trufia e cel mai urât păcat al medicului. Din nenorocire, astăzi cam toate spitalele sunt bântuite de păcătoşi d-ăştia. Doctori care se cred Dumnezeu."
Sunt sute sau poate chiar mii de poveşti asemănătoare cu aceasta. Poveşti care par desprinse din surpanatural, însă pe care medicul Alexandru Pesamosca a reuşit să le transforme în realitate.
Pe 1 septembrie s-a stins din viaţă, la fel de modest cum i-a fost întreaga existenţă. Însă a avut o singură mare dorinţă: să fie îngropat în curtea spitalului, pentru ca cei care vin acolo să îşi aducă aminte de el, sau pentru ca ochii lui şi mâinile împreunate a rugă să vegheze la căpătâiul celor care mai caută speranţa.
