Antena 3 CNN Actualitate Cultură Zece neîmpliniri ale teatrului românesc. Care sunt lucrurile lipsă

Zece neîmpliniri ale teatrului românesc. Care sunt lucrurile lipsă

4 minute de citit Publicat la 14:46 05 Oct 2018 Modificat la 14:46 05 Oct 2018

Orice sărbătorire este, sau ar trebui să fie, și un prilej de meditație asupra a ceea ce se sărbătorește. Altfel, celebrarea rămîne la un nivel formal și lipsit de consistență. Ce înseamnă o sută de ani de teatru românesc? O sumă de împliniri și neîmpliniri, o suită de satisfacții și insatisfacții, un cortegiu întreg de figuri a căror succesiune în timp poate descrie, mulțumitor, o istorie. În cele ce urmează, încercăm să ne plasăm în capătul de aici și acum al acestei istorii, într‑un azi neliniștitor ce se cere pus în discuție. Ce am devenit noi, cei ce aplaudăm centenarul teatral? Ce ne lipsește, care ne sunt incompletitudinile? Lăsăm pe seama altora reverențele adînci, asumîndu-ne dis­confortul discursului despre neîmplinire.

Statutul teatrului și al artistului în societate
În spațiul românesc, teatrul a devenit prea mult o formă de distracție și prea puțin artă. Teatrul și-a pierdut, treptat, latura se­rioasă, gravă. Actorul a încetat să fie un „sfînt“, transformîndu-se, nepermis de mult, într-o „curtezană“, distincție teoretizată de Grotowski într-o perioadă în care încă mai puteai vorbi despre sacralitatea artei fără să stîrnești zîmbete ironice.

Societatea românească este ea însăși teatrală. E o teatralitate de fiecare zi, specifică nouă și datînd, probabil, din perioada feluritelor dominații istorice. De acolo ne-a rămas tendința de a disimula, de a da ceva drept altceva, de a ficționaliza și mitologiza gratuit. La fel, apetența noastră pentru spectacol este o certitudine, prin spectacol înțelegînd aici etalarea publică a unor stări, sentimente, atitudini extreme. Loviturile de teatru din societatea românească, redate seară de seară de talk-show-uri tot mai exhibate, cu accentul pe show, nu pe talk, dublează, într-un mod hidos, actul teatral propriu-zis. De ce să mergi la o instituție numită teatru dacă totul în jurul tău este teatru? Ce ai putea găsi suplimentar acolo?

Teatrul românesc s-ar putea salva toc­mai prin diferență, definindu-se exact în contrapunctul societății. Din păcate, el înțelege să rezolve problema devenind un dublu fidel al societății, o replică a ei. E un teatru din care drama și tragicul se retrag, lăsînd locul unei infinite comedii, adeseori de joasă respirație estetică. „Lumea vine la teatru să rîdă“, iată genul de axiomă ce falimentează arta teatrului.

Meseria de actor stîrnește, în spațiul românesc, un amestec de reacții. A fi actor aproape că nu mai e considerat o meserie propriu-zisă. Actoria nu mai e ceva palpabil, consistent, vocațional, ci mai degrabă ceva conjunctural, un job între alte joburi. În mare parte, societatea românească priveș­te cu suspiciune genul acesta de activitate necuantificabilă în ceva concret și util în mod imediat.

Majorările salariale din anul 2017, neo­biș­nuit de mari (în unele cazuri, 50%), sînt departe de a face din categoria actorilor una respectată social. Mai degrabă, aceste majorări transformă categoria actorilor angajați „la stat“ într-un fel de sectă privită cu stări ambigue de actorii din așa-numita zonă independentă.

Un eșec: teatrul independent
Într-o Românie sufocată de povara centralismului, reminiscență din comunism păstrată intactă pînă în ziua de azi, orice se face în afara binecuvîntării Statului comportă o serie de riscuri, cele mai multe dintre ele fatale. Inițiativa privată în domeniul teatrului ajunge, cu o regularitate exasperantă, la mila finanțărilor publice. Un buget limitat devine, an de an, obiect de dispută pentru creatori care, la sesiunea viitoare de finanțare, descurajați, probabil nu vor mai participa.

Mediul de afaceri din România nu susține actul teatral independent. Nu are nici un interes să o facă. De mai bine de un deceniu se discută despre necesitatea unei legi a sponsorizării care să stimuleze, prin scutire de impozite și alte măsuri, investiția de fonduri private în cultură. Nimeni, însă, nu face nimic pentru ca această lege să capete concretețe.

În condițiile în care teatrul independent are tot atîta consistență precum fantoma regelui Hamlet, este evident că nu există o alternativă la teatrul de stat și la ofertele acestuia.

Conformismul teatrelor de stat
Una dintre problemele majore ale teatrului românesc de azi ține de conformismul teatrelor de stat. Tonul blazării îl dau Teatrele Naționale, mutanți instituționali care contrazic flagrant statutul de artă vie a teatrului. Cu mici excepții, marile producții ale Naționalelor românești oferă exponate de muzeu, conservînd infertil practici și atitudini teatrale ce se cer depășite. Teatrele locale și județene sînt replici în miniatură ale Naționalelor. Limitate de buget, dar și de viziunile estetice ale ordonatorilor de credite, cu manageri instalați adeseori pe criterii politice sau, oricum, de altă natură decît cele valorice, astfel de instituții aplică aceleași și aceleași rețete repertoriale, avînd ca unică miză satisfacțiile facile ale publicului și, eventual, întreținerea unui sistem cooperativist național din care unii au de cîștigat, iar teatrul în sine – de pierdut.

Sistemul cooperativist teatral românesc
Sistemul cooperativist românesc este una dintre practicile dezvoltate încă din anii 1990 și întreținute cu entuziasm profitabil pînă astăzi. E un sistem pus la punct prioritar de manageri și regizori, bazat pe schimbul de onorarii. Managerul-regizor din teatrul X îl invită să monteze în teatrul său pe managerul-regizor din teatrul Y, care, la rîndul lui, îl va invita pe cel din teatrul X să monteze în teatrul Y. Actul artistic ia forma unui business, interesul economic individual devenind dominant în raport cu interesele estetice.

Absența experimentului
Teatrul românesc este unul din care experimentul a dispărut aproape cu desă­vîr­șire, lăsat fiind în grija școlilor de teatru. Aproape nici un artist serios nu mai are timp de asemenea fleacuri. Comportamentul acesta acreditează ideea că s-a ajuns într‑un punct în care arta teatrului este pe deplin cunoscută și că nu mai este nimic de cercetat. Consecințele unei astfel de atitudini sînt evidente: blocajul și reverențele către un trecut considerat de neegalat. Aplicarea de rețete străvechi este convenabilă, confortabilă și lipsită de riscuri majore. În România, „teatrul laborator“ devine o sintagmă lipsită de sens. Efectul de statuie, în schimb, este copleșitor.

Continuarea pe observatorcultural.ro.

Etichete: România teatru
Citește mai multe din Cultură
» Citește mai multe din Cultură
TOP articole