De statul kazah e vorba în declarație, dar din comunicatul Ministerului rus de Externe se degajă frustrarea Moscovei că se întâmplă astfel de lucruri la granițele sale. Asta, pe de o parte.
Pe de altă parte, Moscova își freacă mâinile la o astfel de oportunitate de a-și flexa mușchii.
Solicitată să intervină în sprijinul autocrației din Kazahstan, puterea de la Kremlin a trimis militari să ajute la lichidarea insurgenței.
Tot cu soldați a intervenit Rusia și după ce fostul președinte ucrainean pro-Moscova, Viktor Ianukovici, a fost alungat de către protestatarii pro-Occident, în februarie 2014.
Ianukovici pierduse partida, iar susținerea lui nu mai avea sens.
Însă ciuntirea Ucrainei și militarizarea rusă a Crimeii aveau sens, în logica lui Vladimir Putin.
2022, revolte în Kazahstan. Rusia intervine. 2014, revolte în Ucraina. Rusia intervine în Crimeea
Prin urmare, lumea întreagă avea să afle, în scurt timp, cum și cât de rapid reacționează Putin la tulburări care amenință influența Rusiei în foștii săi sateliți.
Ianukovici a fugit din Ucraina pe 22 februarie 2014.
Pe 23 februarie au avut loc manifestări pro-ruse în Sevastopol. În 27 februarie, trupe ruse fără însemne au capturat Consiliul Suprem din peninsulă, facilitând instalarea unui guvern local pro-Moscova, care a organizat un referendum contestat și care a declarat independența de Ucraina în data de 16 martie.
Din 18 martie 2014, orașul Sevastopol și "Republica" Crimeea sunt oficial parte constitutivă a Federației Ruse. Evident, acest statut nu le este recunoscut pe plan internațional.
La mai bine de șapte ani de la intervenția militară în Crimeea și declanșarea "conflictul înghețat" între rusofonii din Donbas și trupele ucrainene, Vladimir Putin și-a așezat "opera" într-un context istoric rescris de sine, pentru sine, pe site-ul Kremlinului.
Potrivit lui Putin, alungarea de la putere a fostului președinte ucrainean Viktor Ianukovici, în februarie 2014, a fost punctul culminant al unui "plan occidental vechi de decenii", de a înființa în Ucraina ceva ce liderul de la Kremlin numește "anti-Rusia".
Obiectivul fiind, bineînțeles, explicat de Putin prin dorința Occidentului de a ține Rusia în șah.
Spectrul invaziei a pândit Ucraina mereu
Liderul rus a avertizat că Moscova nu va tolera situația și a invocat faptul că "sunt milioane de ucraineni cărora nu le place situația și cărora le este dor de îmbrățișarea fraților ruși". Cu alte cuvinte, spectrul unei invazii plutește în aer de șapte ani.
Și în Kazahstan sunt "frați ruși": cam 20% din populație, dar, spre deosebire de Viktor Ianukovici acum aproape 8 ani, președintele Kassim Tokaiev nu a pierdut partida, sau n-a pierdut-o, încă.
Așa că, deocamdată parașutiștii ruși fac ce au fost trimiși să facă sub eticheta de "menținere a păcii".
Extinderea misiunii lor fiind, evident, posibilă, dacă situația o cere, după cum a avertizat Moscova.
Din exemplele date - la care putem adăuga războiul ruso-georgian de cinci zile din 2008 - se poate construi un tipar de acțiune rus atunci când lui Vladimir Putin nu-i convine ceva într-o fostă republică URSS: 1) intervenție militară rapidă; 2) blamarea forțelor străine, preferabil a Occidentului, pentru tulburări; 3) eventual rapt teritorial sau aducerea regiunii turbulente sub tutela Moscovei.
La 30 de ani de la destrămarea fostei URSS - pe care Vladimir Putin o consideră 'cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea' - Moscova încă nu are un model convingător de oferit pentru cei mai mulți dintre foștii săi sateliți și nici pentru o parte dintre fostele republici sovietice.
Alternativa rusă la democrația vestică nu convinge
Țările baltice nu fac parte din Comunitatea Statelor Independente, CSI, soluția de avarie a Moscovei după dezintegrarea Uniunii Sovietice.
Georgia s-a retras din CSI după războiul de cinci zile din 2008 iar Ucraina a făcut acest pas în 2018.
Cât privește țările central și est-europene care au stat în spatele Cortinei de Fier, doar Ungaria lui Viktor Orban menține relații strânse cu Rusia și se laudă cu asta.
Prin urmare, Moscova este, de mai multă vreme, în pierdere de viteză, în ceea ce privește poziția de jucător global.
Din urmă vine tare Beijingul, cu multiplicarea neliniștitoare a arsenalului nuclear, cu succesele în domeniul tehnologiei militare și spațiale, cu insistența cu care își înfige pintenii în Marea Chinei de Sud și cu înfricoșătoarele demersuri de utilizare a tehnologiilor de vârf în controlul populației.
Cu toate șocurile administrate de criza financiară de acum 14 ani, de eșecul Primăverii Arabe, de recrudescența terorismului islamic, de fosta Administrație Donald Trump și, în ultimii doi ani, de pandemia de COVID, democrația occidentală rămâne modelul ales cu precădere acolo unde alegerile sunt libere.
Regimurile autocratice nu pot accepta prosperitatea cetățenilor lor, pentru că s-ar submina
Rusia nu are de pus prea multe pe masa la care democrația vestică vine cu un set de libertăți garantate, cu oportunități legale de care unii chiar profită și cu perspectiva prosperității.
În Rusia, unde, mai nou, poliția poate intra fără mandat în locuințe, drepturile individuale sunt în declin, opoziția este vânată iar perspectiva prosperității este greu de conceput pe căi legale.
Regimurile autocratice nu fac casă bună cu prosperitatea. Chiar dacă ar avea puterea economică să ofere așa ceva, regimurile autocratice nu și-ar putea permite luxul de a-i satisface prea mult pe cetățeni din punct de vedere material.
Odată satisfăcut nivelul material în piramida nevoilor, oamenii, eliberați de o parte din spaimele zilei de mâine, tind să își judece mai critic liderii, să-i responsabilizeze și, eventual, să-i înlocuiască prin mecanisme legitime.
Asta nu e o mare problemă într-un regim democratic. Într-unul autocratic, este o problemă mare.
Regimurile autocratice nu iau în calcul alternanța la putere.
Provocarea lor perpetuă a fost aceea de a găsi echilibrul fin în plan material, pentru ca oamenii să primească suficient cât să rămână "funcționali", fără a risca să se îmbogățească și să li se urce la cap.
Cum a aflat un lider autoritar că e riscant să le dai oamenilor prosperitate
Riscul ca oamenii care o duc mai bine să fie tentați să-și dea jos conducătorii care i-au adus acolo este real și a fost experimentat de liderul turc Recep Tayyip Erdogan.
La fel ca Putin în Rusia, Erdogan, în Turcia, pare că e la putere de o eternitate, fie ca prim-ministru, fie ca președinte.
Erdogan și partidul său, AKP, au scos țara din recesiune la începutul acestui mileniu. În 2013, anul protestelor din Gezi Park / Piața Taksim, PIB-ul Turciei atingea maximul istoric absolut, aproape 960 de miliarde de dolari americani.
Cei care au pornit la protest să apere un parc planificat să fie distrus în favoarea unui mall n-aveau revendicări economice, ci ecologice.
În scurt timp, revendicările au devenit politice, taxând derapajele islamiste și încălcarea drepturilor individuale de către guvernul condus pe atunci de actualul președinte turc.
Deși protestele s-au stins în cele din urmă, regimul lui Erdogan a fost zguduit iar relațiile Turciei cu Uniunea Europeană s-au tensionat.
Obiectivul lui Putin: să vadă în timpul vieții sale cum revine măreția de odinioară a Rusiei
Vladimir Putin are 69 de ani și vrea să vadă în timpul vieții sale cum Rusia revine la poziția-cheie de jucător global care revendică statut egal cu SUA, ca pe vremea Războiului Rece.
Pe plan intern, el s-a asigurat că poate rămâne președinte până în 2036, când ar urma să împlinească 84 de ani.
Pentru că Rusia, așa cum este ea condusă în prezent, nu inspiră prea multă admirație și empatie la nivel internațional, lui Putin îi rămâne cealaltă cale de a-și atinge obiectivul: teama.
O Rusie care inspiră teamă trebuie să fie o Rusie puternică, vor spune unii. Alții vor spune că este doar o Rusie care inspiră teamă.
Șansele de succes ale discuțiilor de securitate Rusia - SUA, programate pe 9 și pe 10 ianuarie la Geneva, sunt șubrezite, din start, de garanțiile de reclamante de Moscova.
Aplicarea acestor garanții ar presupune plecarea din NATO a statelor care au aderat din 1999.
Cerând, din start, ceva ce știe că nu va primi, Vladimir Putin fructifică oportunitatea de a juca rolul liderului responsabil, care participă la dialog în vederea detensionării situației.
Multe voci spun că Putin, fost ofițer de informații și, prin excelență, un lider rațional, nu va intra în Ucraina, pentru că de pe urma unei astfel de aventuri nu se va alege cu avantaje, ci doar cu dezavantaje.
Însă perspectiva se schimbă dacă admitem că liderul rus nu caută în Ucraina avantaje economice sau de vreun alt fel. El vrea doar să inspire teamă, iar evocarea numelui Rusiei să te facă să spui, ca pe vremuri: "cu ăștia nu te pui!"
Răul cel mai mic, din perspectivă rusă
Într-un film pe care l-am văzut acum mult timp, și a cărui distribuție am uitat-o, la fel cum am uitat și titlul, era vorba despre un șef mafiot local care se ducea să îl omoare pe un tip care îi datora o sumă de bani.
Un membru din anturajul șefului mafiot l-a întrebat: "De ce te complici să-l omori? Ești deja bogat și n-o să te alegi decât cu necazuri cu poliția!"
Șeful a răspuns: "Nu e vorba doar de bani. Dacă îl las nepedepsit, n-o să se mai teamă nimeni de mine în cartier. N-o să mă mai asculte nimeni!"
Iar acest scenariu este, trebuie să recunoaștem, chiar mai rău decât o înfruntare cu poliția, din perspectiva unui cap mafiot.
Care este scenariul "mai puțin rău", din perspectiva Moscovei, vom afla curând.
Foto principală: Tancuri participante la exercițiul militar Echelon - 2021, organizat la inițiativa Rusiei în Tadjikistan, în octombrie 2021
Foto interior: vehicule blindate în Nur-Sultan (Kazahstan) și la Exercițiul Echelon, precum și instantaneu surprins în timpul dialogului Joe Biden - Vladimir Putin prin videoconferință, decembrie 2021