Pe culmile unde pădurea înseamnă linişte, iar liniştea înseamnă cer, trăieşte ascuns un sihastru. Un sihastru care bate munţii pe potecile lor ascunse, coboară pe văi şi urcă pe vârfuri, ca să ajungă la cea pe care o numeşte "soră", să-i dea o mână de ajutor la lemne, la apă, la animale.
La Mănăstirea Izvorul lui Miron e tihnă. Câteva măicuţe curăţă ultimele urme ale iernii de pe pajiştea de la drum. Doar Bega e umflată, vine din munţi cu toată furia zăpezilor care se topesc. E liniştea dintre anotimpuri, armistiţiul tăcut între frig şi dezgheţ. Ai rămâne aici, la poale, e atâta lumină şi blândeţe în jur, o lume neatinsă, care se dezmorţeşte după frig. Văd prima şopârlă odihnindu-se la soare, un soare curat, plăpând, sfios. Ca o mânăstire de maici. Aştept un răspuns: dacă cineva ştie de sihastrul din munţi. Măicuţele se întreabă una pe alta. E una singură care ştie, îmi spune numele lui. Numele lui pe care nu am să-l rostesc. Îmi spune să merg mai departe, spre Colonia Fabricii, e acolo cineva care-l cunoaşte.
Continuarea, pe formula-as.ro.