Cu lacrimi în ochi şi vizibil emoţionat, Prof. Mircea Oprean a povestit, într-un interviu exclusiv, despre povestea de dragoste care îl leagă de Zoia Ceaușescu, chiar și dincolo de moarte.
"Pentru mine, să vorbesc despre acest subiect, înseamnă să întorc un cuţit în rană. De fiecare dată, rana sângerează.
Noi, într-un fel sau altul, ne croim destinul. Dacă stai mai profund să te gândeşti traseul tău este făcut, de fapt, de cineva de sus. Peste conducerea unui stat. Deci, de cineva din ceruri.
Prof. Mircea Oprean a povestit, vizibil emoţionat, despre cum a luat naştere povestea de dragoste dintre el şi Zoia, poveste care continuă şi dincolo de moarte.
Spre sfârşitul verii, în 80', la Eforie Nord, eram cu un coleg de la Politehnică, văr cu Zoia Ceauşescu. În acea perioadă, Zoia avea Conferinţa de Teoria Operatoriilor de la Neptun. Aici veneau toţi. Şi ruşii şi americanii şi germanii. Zoia a avut sclipirea de a organiza această conferinţă.
Ne-am întâlnit şi acolo am băut o cafea, o bere şi aşa am cunoscut-o pe Zoia. Eu nu mi-am dat seama cine este. Voi spune ceva extraordinar. Bunica mea, care era un om cu o înţelepciune nativă, mi-a spus la terminarea facultăţii - măi, copile, tu eşti aşa de bun, de nici fata lui Ceauşescu nu te merită.
Ea nu ştia că există o fată a Ceauşeştilor, cum nici eu nu ştiam. Această discuţie ne-am amintit-o după mulţi ani.
Când ne-am întors la Bucureşti, nu am mai comunicat. Eu nici nu mai avea cum să comunic cu ea. Nici nu se punea problema. Era un om care te intimida prin siguranţă şi prestanţă. Erai în gardă lângă ea. Nici nu puteam să visez la o prietenie cu ea.
La începutul anului universitar, prin octombrie, primesc un telefon de la colegul meu, cel cu care am mers la Eforie Nord. M-a întrebat unde sunt, iar eu i-am spus că la ore. Atunci a venit după mine împreună cu Zoia. Am mai vorbit atunci, iar apoi nu am mai comunicat.
Ea m-a căutat de înainte de Crăciun. M-a sunat atunci. Eu mergeam la cimitir, la un văr, iar ea s-a oferit să vină cu mine. Eu eram un pârlit Am mers cu autobuzul împreună. După chestia aceasta, ne-am întâlnit regulat.
Când vezi un om, te îndrăgosteşti de el spiritual. Când vezi că tu eşti mic, iar el mare. Asta a fost începutul nostru. Tandreţea şi restul lucrurilor au venit pe parcurs.
"S-a înfometat pentru a pierde sarcina"
În 88', Zoia a rămas însărcinată. Era în relaţii foarte încordate cu mama ei, cu Elena. Tatăl ei o diviniza pe Zoia foarte tare şi îşi dorea un nepot din partea ei.
Ea nu a vrut să-i dea satisfacţiei mamei ei de a avea acest copil. De aceea, nu a vrut să aibă copii niciodată. Pentru că nu putea să facă întrerupere de sarcină, s-a înfometat şi a pierdut sarcina. Nu am povestit niciodată asta. Este o chestie foarte intimă.
În felul acesta, sănătatea ei s-a şubrezit. Pe ea stresul şi supărarea au distrus-o. Am îngrijit-o până la final. Ea nu a acceptat pe nimeni lângă ea, înafară de mine. Mi s-a părut o chestie firească. Ea era mai mult decât soţia mea, era prietena mea. Era parte din mine.
Timp de şase luni am dus-o pe braţe. Niciodată nu m-am gândit că moare. Eram revoltat că ea nu regreta. Ea a simţit că vine sfârşitul.
Nu a vrut să fie înmormântată. Cu 15 minute înainte să moară, m-a pus să-i promit că nu o înmormântez, ci că o incinerez.
Mi-a lăsat o scrisoare în sertar şi m-a rugat să o deschid, să o citesc şi să-i spun ce am înţeles.
"Şi cum te visam, un gând îmi spuse în somn că şi tu mă visezi, dar atât de adânc încât la trezire nu ştiu dacă, de fapt, eu nu exist decât în visul tău. Acestea au fost cuvintele din scrisoarea Zoiei Ceauşescu. Nu mai ştiu ce am spus, pentru că eram răvăşit", a mărturisit Prof. Mircea Oprean, într-un interviu exclusiv.