Sinteza zilei. Premieră națională absolută. Filmul evadării Nadiei Comăneci din colivia comunistă

"Zeița de la Montreal" a povestit, în exclusivitate pentru Antena 3, cum a reușit să evadeze din România comunistă.

Nadia Comăneci, o fată de 14 ani din Onești, cu o simplă bătaie din aripi producea cutremurul mondial: primul 10 din istoria Jocurilor Olimpice și unul dintre puținele momente când inimile românilor s-au umplut de mândrie și de speranță.

Totul venea de la un copil cu o inimă mare și cu o forță care avea să schimbe istoria.

"Nu-mi aduc aminte chiar tot, nici detalii, pentru că au trecut foarte mulți ani de atunci. Chiar dacă nu simt într-un fel că au trecut așa de mulți ani. O decizie care mi-a schimbat de fapt viața.

Am fost norocoasă pentru că era o școală de gimnastică foarte aproape de locul în care locuiam noi", mărturisește Nadia.

Campioana spune că la început nu se gândea la performanță. Tot ce își dorea era să meargă la sala de gimnastică.

"Nu am ştiut ce înseamnă performanţa, totul a crescut, noi mergem la Liceul de Educaţie Fizică şi Sport, pe atunci sportul era important şi era timp pentru sport la şcoală, deci erau dedicate două şi două ore, deci patru ore pe săptămână pentru sport.

Nici nu ştiu dacă am ştiut ce înseamnă performanţă pentru că eu îmi doream să merg mai mult sală chiar şi atunci când nu aveam programul să merg la sală! Descoperisem, inventasem anumite elemente, elementele noi reies din greşeli. Dacă faci ceva şi trebuie să prinzi de pe bara de jos şi bara de sus, eşti prea aproape şi dai cu piciorul în bara de jos şi îţi vine o idee: Ah! Cum ar fi facem saltul şi să prindem aceeaşi bară? Și aşa a ieşit şi Saltul Comăneci şi după aceea coborârea la fel. Cred că visul oricărei gimnaste este să lase ceva în urmă!

Este o inovaţie care rămâne tot timpul în codul de punctaj pentru că atunci nu trebuie să mai descrii, spui fac Tzukahara, fac un Comăneci. Spre sfârşit de anii '60 nici nu existau prea multe sporturi pentru fete, îţi dai seama ce noroc! Eram norocoase că exista un loc unde noi puteam să mergem și ne facem de cap", spune Nadia Comăneci.

Joaca, însă, era sport de performanţă. Nadia Comăneci a reuşit să câştige primele medalii în 1975 la Campionatele Europene de Gimnastică, care au avut loc la Skien, în Norvegia.

"Am câştigat 3 medalii. Mă gândeam la ai mei acasă şi nu cred că am realizat exact ce s-a întâmplat, dar m-am bucurat de faptul că am concurat, aşa cum m-am pregătit. Deci eram pregătită să concurez bine şi am concurat bine! Şi am fost mândră de mine! Avem 13 ani!", spune campioana, care subliniază că este nevoie de ani mulți pentru a învâța multitudinea de elemente.

Iar fiecare antrenament era aproape ca un concurs important. Nu era loc de greşeală. Echipa României trebuia să facă performanţă.

Deci ne pregăteam pentru lucrul acesta, aveam şi psiholog, trebuia să facem cubuleţe, adică lucruri pe care noi nu le înţelegeam, credeam că sunt de bebe, nu înţelegeam de ce trebuia să facem asta, dar ne-a ajutat foarte mult. Mai ales că la antrenamente, antrenorii aduceau public, oameni de afară, ca să facă zgomot, ca să ne obișnuim. Eşti tentant să te uiţi când auzi: Ah!!! Fiecare sport trebuie înţeles, adică ţi se predă, iar tu trebuie să înveţi mai mult decât ţi se predă şi să găseşte acele repere la anumite elemente, repere pe care le găseşti singură!

Punctul ăla negru de pe perete, dunga galbenă, aici duc mâna, până ajung... Să ai o viziune! Deci acesta e un lucru pe care nu ştiu dacă l-am avut, dacă m-am născut cu el sau dacă l-am descoperit prin gimnastică!", afirmă Nadia.

După rezultatele de la Europene, fetele de aur ale României au început să se pregătească pentru următoarea competiţie – Jocurile Olimpice la Montreal din 1976. Atunci, Nadia avea 14 ani. Lumea, mai ales cei de dincolo de graniţele ţării, vorbeau despre ea ca fiind revelaţia gimnasticii româneşti. Nadia Comăneci însă, era acelaşi copil modest, dar luptător.

A ajuns la Olimpiada din 1976 cu un singur gând – să fie cea mai bună.

"După Europene, lumea gimnasticii a început să discute despre .. este o fetiţă cu numele cutare, care face nişte elemente în premieră, care va crea o nouă competiţie între Uniunea Sovietică... Iar toată lumea aştepta să o vadă pe fata al cărei nume mulţi nici nu-l puteau pronunţa corect. Eram micuţă în ani în faţa lumii, dar aveam o experienţă de opt ani în gimnastică!

De multe ori în antrenament nu te simţeai bine şi stăteai şi te gândeai: "Dacă ajung la Olimpiadă şi nu mă simt bine? Ce fac?". Olimpiada vine după 4 ani! Cum pot eu să mă organizez şi să mă ambiţionez într-un fel încât să pot să fac ce am învăţat bine chiar dacă nu mă simt extrem de bine?

Noi eram pregătite din toate punctele de vedere, aveam planul A, avem plan B pentru că de multe ori anumite elemente nu-ţi ies şi în loc să mergi în partea asta, mergi în partea cealaltă, aveam plan B şi plan C. Deci nu puteai să fii surprinsă de ceva pentru că deja ştiai!
Gândeşte-te că exerciţiul la paralele are mai puţin de un minut, câteva secunde, n-ai timp să te gândeşti la plan B când eşti stând pe mâini sau în mijlocul unui salt", mărtusisește ea.

Nadia Comăneci – numele care a umplut inimele unei lumi întregi de bucurie, iar pe-ale românilor de mândrie.

"Deci am fost ultima şi cum am aterizat a început să cânte muzica, marşul! Iar eu am plecat şi deja mă gândeam la bârnă, paralelul paralel, dar bârna e mai subţirică şi m-am întors să văd nota pentru că era prea mai gălăgie în sală! Nici nu mă gândeam la notă, mă gândeam dacă iau un 9,90 e foarte bine, prima zi de concurs.

M-am uitat şi am văzut că se întorcea panoul, nici nu scria numele pe vremea aceea, era 073. Am văzut 1.00, m-am uitat la colege, am zis că e greşit panoul sau că ceva e în neregulă cu panoul.

Şi am zis fie ce-o fi! Unu nu are cum să fie că n-am făcut de unu! Nu am ştiut de chestia asta cu 10 multă vreme, una dintre colege cred că mi-a spus: "Cred că e 10, dar e ceva în neregulă cu panoul", își amintește Nadia despre primul 10 din istoria gimnasticii mondiale.

Toată presa a început să scrie despre Nadia Comăneci, gimnasta perfectă. Toate publicaţiile străine au preluat ştirea, iar Nadia a devenit un fenomen mondial.

Între timp, acasă, în România, era aşteptată ca un erou naţional. Mii de oameni au venit să primească echipa gimnasticii la aeroport.

"Când am aterizat, ne-au spus:" Vă rog să vă puneţi medaliile de gât, a venit lume multă", nu ne-au spus exact câtă lume! Cred că erau 10.000, pe vremea aia să aduci 10.000 de oameni... Eu am ieşit cu păpuşa, pentru că primisem o păpuşă cadou, am ieşi cu medaliile, cred că am coborât dintr-un SAS şi când am văzut atât de multă lume am intrat înapoi în avion, pentru că făcusem aceleaşi exerciţii de vreo 4-5 ani.

Nu am înţeles nici fenomenul de istorie, nu ştiam că 10 nu s-a dat niciodată în istoria jocurilor olimpice! Deci n-am ştiut! Eu eram "unde-i mama, unde-i tata, unde-i Adrian", deci copil care se gândea, mergem acasă... Ce acasă că era.. acasă, în faţa blocului unde stăteam, era nebunie!', mai spune Nadia.

Regimul în care se afla Nadia Comăneci ridica ziduri mai înalte decât orice vis sau orice vorbă. Un lanţ din care Nadia înţelesese că nici ea nu se va putea elibera prea uşor.

Asta chiar dacă, după Jocurile Olimpice, fusese decorată chiar de către Nicolae Ceauşescu şi devenise cea mai puternică ambasadoare a Republicii Socialiste România.

"La mine s-a schimbat situaţia în 1981 când a rămas Bela, "Nadia '81"' a fost un show demonstrativ organizat de americani! Am făcut 11 demonstraţii de gimnastică, cineva a venit şi a luat diplomatul cu banii, am primit şi noi vreo 3-4 dolari pe zi. Pe vremea aceea nici nu aveam voie să purtăm valută!

Mă uitam la viaţă mult mai simplu, n-am fost un om care să fac ceva pentru bani şi dacă aveam mai mulţi ce făceam cu ei?', povestește campioana.

Antrenorii Nadiei, soţii Karoly au fugit in Statele Unite ale Americii în 1981. De atunci şi pentru gimnasta de 10 lucrurile au început să mearga tot mai rău.

"La mine s-a complicat după ce a rămas Bela în '81, pentru că mie mi-au sistat toate deplasările, nu mi s-a părut corect! Dar n-am vrut să plec niciodată! De ce să plec? Unde să mă duc.. de... în lume.. Nu mă vedeam în altă parte, plus că a fost mai rău pentru mine după ce a plecat el!  În '84 am fost la Olimpiada din Los Angeles, ceea ce m-a surprins, dar am aflat mai târziu de la cei care au organizat Olimpiada că au cerut! Au spus '"noi vă facilităm anumite lucruri doar dacă o aduceti pe Nadia!". Deci am fost o forţă acolo pentru că eu nu plecam nici în Bulgaria!", spune Nadia.

Odată ce deplasările Nadiei au fost sistate, oamenii Securităţii erau tot timpul umbra gimnastei. Teama structurilor de stat ca nu cumva şi ea să fugă peste hotare era atât de mare încât, în permanenţă, o femeie de la Securitate era alături de ea. Totuşi, Nadia gândea din ce în ce mai mult că este timpul să evadeze.

Un român stabilit în Statele Unite ale Americii a ajutat-o pe Nadia să treacă graniţa. Fuga ei a fost planificată, însă, cu mult timp înainte, în cel mai mic detaliu.

Pentru a nu da de bănuit autorităţilor, gimnasta împreună cu fratele ei Adrian au mers de nenumărate ori la Sânicolau Mare. Ştiau că sunt filaţi în permanenţă, aşa cu au vrut să arate că au cunoştinţe în zonă, iar vizitele sunt cât se poate de fireşti. Într-o seară, Nadia însoţită de alte şase persoane au trecut graniţa pe la Cenad.

Traversarea graniţei s-a făcut printr-un loc fără sârmă ghimpată, însă au dat peste doi grăniceri din localitatea Kiszombor. De aici au fost duşi la un post de poliţie maghiar, iar Nadia a fost recunoscută imediat.

Autorităţile maghiare au vrut să trimită înapoi o parte din grup, dar Nadia s-a opus vehement: "Dacă pleacă ei, plec şi eu!" Şi din Ungaria au plecat în Austria.

"Am sărit vreo 7 garduri ghimpate şi n-aveam voie să ieşim la şosea pentru că eram într-un loc în care nu era picior de om. Cei care conduceau maşina au spart un far că era noapte şi au spus: "Nu ieşiţi decât dacă vedeţi o maşină cu un singur far!". Zici că povestesc un film din seria 007 (James Bond, n.red.). Nici nu imi vine să cred. Nici măcar nu mă gândeam la pericolele pe care le aveam!

La un moment dat ne-au spus "nu faceţi gălăgie, când treceţi graniţa nu vorbiţi şi dacă vă somează cineva nu alergaţi că vă împuşcă!'". Dar cred că noi eram inconştienţi de toată chestia asta! Era ideea de a ajunge la final!

Era ideea de libertate, cred că era atât de mare dorinţa de libertate încât nu mai conta nimic! Era ori asta ori o viaţă cum era acasă!", spune Nadia.

În Austria, Nadia a ajuns la ambasada SUA. Când cei de acolo au văzut-o, în două ore i-au aranjat un zbor direct către New York. Pe 2 decembrie 1989, Nadia Comăneci calcă pe pământ american.

La sosire zeci de jurnalişti aşteptau să afle povestea zeiţei gimnasticii, aşa cum era supranumită în lume. Povestea fetei de 10 care a reuşit să evadeze din colivia comunistă şi să ajungă pe Tărâmul Făgăduinţei.

Nadia Comăneci a văzut pentru prima oară, luni seară, la Sinteza zilei, imaginile de la CNN care prezentau prima ei discuție cu părinții săi după ce a căzut regimul comunist. Marea campioană recunoaște că acel moment a emoționat-o cel mai mult.

"Da, pentru că eu nu am văzut acea înregistrare până acum. Îmi aduc amintte momentul acela de disperare a familie să se reconecteze. De multe ori nu vorbesc despre lucrurile de acest gen pentru că este greu să stai deasupra emoțiilor. Acum, după 30 de ani, să revezi o viață întreagă în două ore... Chiar dacă au trecut atâția ani, este extrem de emoționant și pentru mine", a mărturisit Nadia în dialogul cu Mihai Gâdea de la finalul materialului special prezentat la Sinteza zilei.