„Dragă femeie care ai stat în spatele meu la casa de marcat,
Nu mă cunoști. Habar nu ai cum a fost viața mea din octombrie 2013 și până acum. Nu ai idee prin ce a trecut familia mea în această perioadă. Nu știi prin ce greutăți a trecut familia mea. Nu știi cât am fost de umiliți.
Habar nu ai că, în această perioadă, au fost mai multe zile în care am plâns decât cele în care nu am plâns, că încerc să nu las tristețea să mă copleșească. Nu știi nici că mândria soțului meu a fost călcată în picioare. (…) Nu știi nimic din toate lucrurile acestea.
Ceea ce ai știut este că încercam să cumpăr mâncare pentru copiii mei, iar cititorul de carduri nu funcționa. Nu aveam bani lichizi și nici cardul la mine. M-ai auzit când spuneam: „Copiii mei sunt înfometați și nu am cum să-mi plătesc cumpărăturile”. Nu m-ai judecat. Nu mi-ai spus: „poate ar trebui să ai mai puțini copii”. Nu mi-ai spus „găsește-ți un loc de muncă”. Nu te-ai uitat jenată în altă parte.
Ce ai făcut a fost să scoți din portofel 17 dolari și să-mi plătești cumpărăturile. Le-ai cumpărat copiilor mei banane, suc de mere, branză și un ice tea pentru mine. M-ai lăsat să te îmbrățișez și să-ți promit că, la un moment dat, voi face și eu la fel pentru altcineva”.
Citiți aici continuarea scrisorii.