De când s-a rupt de Uniunea Sovietică, Ucraina a oscilat între influențele Moscovei și cele ale Occidentului, supraviețuind intactă scandalului și conflictului cu democrația sa.
Acum se confruntă cu cel mai mare test al său, deoarece Rusia îi amenință însăși existența ca țară independentă.
De la anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea în 2014, mulți ucraineni s-au îndepărtat de Moscova și s-au îndreptat către Occident, cu sprijinul popular în creștere pentru aderarea la alianțe occidentale precum NATO și Uniunea Europeană.
De-a lungul graniței de est a țării cu Rusia, separatiștii susținuți de Moscova au preluat controlul a două regiuni în 2014. Violența din estul Ucrainei a ucis peste 14.000 de oameni în anii de atunci, potrivit cercetărilor International Crisis Group.
Recunoașterea de către Rusia a independenței celor două regiuni a pregătit scena pentru mutarea trupelor sale în Ucraina.
Anii 1990: independența față de Uniunea Sovietică
1989 și 1990
Protestele anticomuniste se răspândesc în Europa Centrală și de Est, pornind din Polonia și cuprinzând întreg blocul sovietic. În Ucraina, în ianuarie 1990, peste 400.000 de oameni își unesc mâinile într-un lanț uman care se întindea pe aproximativ 600 de km de la orașul de vest Ivano-Frankivsk și până la Kiev, capitala, în partea nord-centrală a Ucrainei.
Mulți flutură steagul ucrainean galben-albastru care fusese interzis sub dominația sovietică.
Rada, noul parlament ucrainean format din legislatura sovietică anterioară, votează pentru declararea independenței față de Uniunea Sovietică.
Autoritățile retrag soldații ucraineni din alte părți ale URSS și votează pentru închiderea centralei nucleare de la Cernobîl, din nordul Ucrainei.
În urma unei lovituri de stat eșuate a Moscovei, parlamentul ucrainean declară a doua oară independența pe 24 august, dată care este încă sărbătorită ca Ziua oficială a Independenței Ucrainei.
În decembrie, ucrainenii votează pentru a-și oficializa independența atunci când aprobă declarația cu 92% din voturi pentru.
Uniunea Sovietică se dizolvă oficial pe 26 decembrie.
Pe măsură ce aliații NATO iau în calcul pentru prima dată adăugarea de noi membri ai Europei Centrale și de Est, Ucraina stabilește în mod oficial relații cu alianța, deși nu i se alătură.
Secretarul general al NATO vizitează Kievul, iar președintele ucrainean Leonid Kravchuk vizitează sediul NATO la Bruxelles.
decembrie 1994
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina rămâne cu al treilea cel mai mare stoc nuclear din lume.
Într-un tratat numit Memorandumul de la Budapesta, Ucraina este de acord să renunțe la rachetele balistice intercontinentale, focoasele și alte infrastructuri nucleare în schimbul garanțiilor că ceilalți trei semnatari ai tratatului - SUA, Regatul Unit și Rusia - vor „respecta independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”.
1994 până în 2004
În 10 ani în calitate de președinte, Leonid Kucima ajută la tranziția Ucrainei de la o republică sovietică la o societate capitalistă, privatizând afaceri și lucrând pentru îmbunătățirea oportunităților economice internaționale.
Dar în 2000, președinția sa este zguduită de scandal cauzat de apariția unor înregistrări audio care dezvăluie că a ordonat moartea unui jurnalist. El rămâne la putere încă patru ani.
Anii 2000: oscilare între Occident și Rusia
2004
Alegerile prezidențiale opun partidul în exercițiu al lui Kucima – condus de succesorul său ales, Viktor Ianukovici și susținut de președintele rus Vladimir Putin – cu un lider popular al opoziției pro-democratice, Viktor Iuşcenko.
În ultimele luni ale campaniei, Iuscenko se îmbolnăvește misterios, este desfigurat, iar medicii confirmă că a fost otrăvit.
Ianukovici câștigă alegerile pe fondul acuzațiilor de fraudă. Urmează proteste masive, iar protestul public devine cunoscut sub numele de Revoluția Portocalie. După un al treilea vot, Iuscenko învinge.
ianuarie 2005
Iuşcenko preia funcţia de preşedinte, iar Iulia Timoşenko devine prim-ministru.
2008
În urma eforturilor depuse de Iuşcenko şi Timoşenko de a introduce Ucraina în NATO, cei doi au cerut oficial în ianuarie ca Ucraina să primească un „plan de acţiune de aderare”, primul pas în procesul de aderare la alianţă.
Președintele american George W. Bush susține aderarea Ucrainei, dar Franța și Germania se opun, după ce Rusia își exprimă nemulțumirea.
În aprilie, NATO răspunde printr-un compromis: promite că Ucraina va fi într-o zi membră a alianței, dar nu dă un termen limită și nici nu specifică modul în care acest lucru se va întâmpla.
ianuarie 2009
La 1 ianuarie, Gazprom, compania rusă de gaze deținută de stat, încetează brusc să mai pompeze gaze naturale în Ucraina, după luni de negocieri tensionate din punct de vedere politic asupra prețului gazului.
Deoarece țările din Europa de Est și Centrală se bazează pe conductele prin Ucraina pentru a primi importuri de gaze din Rusia, criza gazelor se extinde rapid dincolo de granițele Ucrainei.
Sub presiunea internațională pentru a rezolva criza, Timoșenko negociază un nou acord cu Putin, iar fluxurile de gaze se reiau pe 20 ianuarie. O mare parte din Europa se bazează și astăzi pe gazul rusesc.
2010
Ianukovici este ales președinte în februarie. El spune că Ucraina ar trebui să fie un „stat neutru”, cooperând atât cu Rusia, cât și cu alianțele occidentale precum NATO.
2011
Procurorii ucraineni îi deschid lui Timoșenko anchete penale, acuzând corupție și utilizarea abuzivă a resurselor guvernamentale.
În octombrie, o instanță o consideră vinovată de „abuz de putere” în timpul negocierilor din 2009 cu Rusia cu privire la criza gazelor și o condamnă la șapte ani de închisoare, stârnind îngrijorări în Occident că liderii ucraineni îi persecută pe oponenții politici.
2014: Revoluția Maidan și anexarea Crimeei
Noiembrie 2013 până în februarie 2014
Cu doar câteva zile înainte de a fi semnat acordul de asociere cu Uniunea Europeană, Ianukovici anunță că va refuza să îl semneze. El invocă presiunea din partea Rusiei drept motiv pentru decizia sa.
Anunțul declanșează proteste uriașe în toată Ucraina – cel mai mare de la Revoluția Portocalie – cerând demisia lui Ianukovici. Protestatarii încep să se strângă în piața Maidan din Kiev, cunoscută și sub numele de Piața Independenței, și ocupă clădiri guvernamentale, inclusiv primăria orașului Kiev și ministerul justiției.
La sfârșitul lunii februarie, violența dintre poliție și protestatari a cauzat moartea a peste 100 de persoane, în cea mai sângeroasă săptămână din istoria post-sovietică a Ucrainei.
Înaintea votului de demitere programat pe 22 februarie, Ianukovici fuge din țară, ajungând în cele din urmă în Rusia. Parlamentul Ucrainei votează în unanimitate înlăturarea lui Ianukovici și instalarea unui guvern interimar, care anunță că va semna acordul UE și votează pentru eliberarea lui Timoșenko din închisoare.
Noul guvern îl acuză pe Ianukovici de uciderea în masă a protestatarilor Maidan și emite un mandat de arestare a acestuia.
Rusia declară că schimbarea guvernului Ucrainei este o lovitură de stat ilegală. Aproape imediat, bărbați înarmați apar la punctele de control și instalațiile din Peninsula Crimeea. Putin la început neagă că sunt soldați ruși, dar mai târziu recunoaște.
Cu trupele rusești controlând peninsula, parlamentul Crimeei votează secesiunea de Ucraina și alăturarea Rusiei. Urmează un referendum public, 97% dintre alegători fiind în favoarea secesiunii, deși rezultatele sunt contestate.
Putin finalizează anexarea Crimeei de către Rusia într-un anunț din 18 martie către parlamentul Rusiei.
Ca răspuns, SUA și aliații din Europa impun sancțiuni Rusiei. Ei nu au recunoscut niciodată anexarea Rusiei.
Rămâne singura dată când o națiune europeană a folosit forța militară pentru a ocupa teritoriul alteia de la al Doilea Război Mondial. Până acum, pe 24 februarie.
aprilie 2014
Cu aproximativ 40.000 de soldați ruși adunați la granița de est a Ucrainei, violența izbucnește în regiunea Donbas, din estul Ucrainei, violențe care continuă până în prezent.
Forțele separatiste susținute de Rusia asaltează clădirile guvernamentale din două regiuni din est, Donețk și Lugansk. Ei își declară independența față de Ucraina ca Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, deși rămân recunoscuți internațional ca parte a Ucrainei.
Rusia neagă că trupele sale se află pe pământ ucrainean, dar oficialii ucraineni insistă contrariul.
mai 2014
Politicianul pro-Occident Petro Poroșenko, fost ministru al guvernului și șef al Consiliului Băncii Naționale a Ucrainei, este ales președinte al Ucrainei. El promovează reforma, inclusiv măsurile de abordare a corupției și de a reduce dependența Ucrainei de Rusia pentru energie și sprijin financiar.
5 septembrie 2014
Reprezentanți din Rusia, Ucraina, Franța și Germania se întâlnesc în Belarus pentru a încerca să negocieze încetarea violenței din Donbas. Ei semnează primul acord de la Minsk, un acord fragil între Ucraina și Rusia pentru a calma violența și a înceta focul.
Pacea durează puțin, iar luptele continuă în noul an.
2015 până în 2020: Amenințarea Rusiei
Februarie 2015
Grupul de la Minsk se reunește din nou în Belarus pentru a găsi un acord mai de succes pentru a pune capăt luptelor din estul Ucrainei, rezultând acordul Minsk II. Nici acesta nu a reușit să pună capăt violenței.
Din 2014 până astăzi, peste 14.000 de persoane au fost ucise, zeci de mii au fost rănite și peste un milion au fost strămutate.
Împreună, anexarea Crimeei și violența susținută de Rusia din est au împins populația Ucrainei către Occident, întărind interesul pentru aderarea la NATO și UE.
2016 și 2017
Pe măsură ce luptele din Donbas continuă, Rusia lovește în mod repetat Ucraina într-o serie de atacuri cibernetice, inclusiv un atac din 2016 asupra rețelei electrice a Kievului, care provoacă o întrerupere majoră.
În 2017, un atac pe scară largă a afectat infrastructura cheie ucraineană, inclusiv Banca Națională a Ucrainei și rețeaua electrică a țării. (Atacuri cibernetice din Rusia au continuat până în prezent.)
2019
În aprilie, comediantul și actorul Volodimir Zelenski este ales președinte într-o mustrare zdrobitoare la adresa lui Poroșenko și a status quo-ului, care include o economie în stagnare și conflictul cu Rusia.
În timpul campaniei sale, Zelenski a promis că va face pace cu Rusia și va pune capăt războiului din Donbas.
Eforturile sale timpurii de a ajunge la o soluție fără violență sunt încetinite de președintele american Donald Trump, care blochează pentru scurt timp ajutorul militar al SUA către Ucraina și îi sugerează lui Zelenski că ar trebui să colaboreze cu Putin pentru a rezolva criza.
Într-un apel telefonic cu Trump în iulie 2019, Zelenski solicită o vizită la Casa Albă pentru a se întâlni cu Trump și pentru a discuta despre sprijinul SUA pentru eforturile Ucrainei de a respinge Rusia.
Trump îi cere lui Zelenski „o favoare”: o investigație asupra companiei energetice Burisma și a lui Biden. Un oficial de la Casa Albă se plânge de acest demers, ceea ce a dus la prima demitere a lui Trump în decembrie 2019.
Mai târziu, mai mulți oficiali americani depun mărturie că Zelenski a fost aproape de a anunța o astfel de anchetă, deși în cele din urmă se opune, spunând că ucrainenii s-au săturat de Burisma.
2021: Criza escaladează
Aprilie
Rusia trimite aproximativ 100.000 de militari la granițele Ucrainei, aparent pentru exerciții militare. Deși puțini analiști cred că o invazie este iminentă, Zelenski îndeamnă conducerea NATO să îi dea Ucrainei într-un termen pentru aderare. Mai târziu în acea lună, Rusia spune că va retrage trupele, dar acest lucru nu se întâmplă decât parțial.
August
La doi ani de la discuția sa cu Trump, Zelenski vizitează Casa Albă pentru a se întâlni cu președintele Biden. Biden subliniază că SUA se angajează pentru „suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii ruse”, dar repetă că Ucraina nu a îndeplinit încă condițiile necesare pentru a adera la NATO.
Noiembrie
Rusia își reînnoiește prezența trupelor în apropierea graniței dintre Ucraina și Rusia, alarmând oficialii serviciilor de informații americane, care călătoresc la Bruxelles pentru a informa aliații NATO asupra situației.
„Nu suntem siguri exact ce face domnul Putin, dar aceste mișcări ne atrag cu siguranță atenția”, spune secretarul american al apărării, Lloyd Austin.
Decembrie
Biden, într-un apel telefonic cu Putin îndeamnă Rusia să nu invadeze Ucraina, avertizând despre „costurile reale” dacă Rusia face acest lucru.
Putin emite un set controversat de cerințe de securitate. Printre acestea, el cere NATO să interzică definitiv Ucrainei de la aderare și să retragă forțele staționate în țările care au aderat la alianță după 1997, inclusiv România și țările balcanice.
Putin cere, de asemenea, un răspuns scris din partea SUA și NATO.
2022: Rusia se apropie amenințător de granițele Ucrainei
Ianuarie
Liderii și diplomații din SUA, Rusia și țările europene se întâlnesc în mod repetat pentru a evita o criză. La începutul lunii ianuarie, adjunctul ministrului rus de externe Serghei Riabkov le-a spus oficialilor americani că Rusia nu are de gând să invadeze Ucraina.
Departamentul de Stat ordonă familiilor personalului ambasadei să părăsească Ucraina pe 23 ianuarie. NATO pune forțele în așteptare a doua zi, inclusiv SUA care ordonă ca 8.500 de militari în Statele Unite să fie gata de desfășurare.
Reprezentanții SUA și NATO își transmit răspunsurile scrise la cererile lui Putin pe 26 ianuarie. În răspunsuri, oficialii spun că nu pot interzice Ucrainei să adere la NATO, dar semnalează dorința de a negocia asupra unor chestiuni mai mici precum controlul armelor.
Februarie
Eforturile diplomatice cresc în ritm alert în toată Europa. Președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Olaf Scholz călătoresc între Moscova și Kiev.
Biden ordonă mutarea a 1.000 de soldați americani din Germania în România și desfășurarea a 2.000 de soldați americani suplimentari în Polonia și Germania.
Rusia și Belarus încep exercițiile militare comune pe 10 februarie, cu aproximativ 30.000 de soldați ruși staționați în țară de-a lungul graniței de nord a Ucrainei.
SUA și Marea Britanie își îndeamnă cetățenii să părăsească Ucraina pe 11 februarie. Biden anunță desfășurarea a încă 2.000 de soldați din SUA în Polonia.
La mijlocul lunii februarie, luptele escaladează între separatiștii susținuți de ruși și forțele ucrainene în cele două regiuni de est, Donețk și Lugansk. Liderii separatiști cer evacuări.
„În opinia noastră, ceea ce se întâmplă astăzi în Donbas este, de fapt, un genocid”, spune Putin pe 15 februarie – o afirmație pe care oficialii occidentali spun că Putin o folosește pentru a crea un pretext pentru o invazie.
Rusia continuă să-și construiască prezența trupelor la granița cu Ucraina. Estimările variază de la 150.000 la 190.000 de militari. Oficialii americani, inclusiv Biden, sporesc urgența avertismentelor, spunând că Rusia a decis să invadeze.
Pe 21 februarie, Putin recunoaște în mod oficial independența Republicii Populare Donețk și a Republicii Populare Lugansk – inclusiv teritoriul revendicat de separatiști, dar controlat de forțele armate ucrainene. El ordonă armatei Rusiei să trimită trupe acolo sub pretextul unei misiuni de „menținere a păcii”.
Ca răspuns, Biden declară mișcarea „începutul unei invazii ruse”. Împreună, SUA, Regatul Unit și Uniunea Europeană adoptă un set larg de sancțiuni care vizează băncile și oligarhii rusi.
Pe 24 februarie, forțele ruse lansează un asalt devastator asupra teritoriului ucrainean - cea mai mare operațiune militară de acest fel din Europa de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Rachete plouă asupra orașelor Ucrainei și coloane de trupe rusești din Belarusul vecin și din Crimeea stăpânită de ruși au început să curgă în mediul rural. Forțele ucrainene au încercat să rețină înaintarea Rusiei pe mai multe fronturi.
Ce urmează, în afară de o criză umanitară de proporții, nimeni nu știe. Va fi scris în cărțile de istorie.