El mai vorbeşte şi despre postul Crăciunului, subliniind că este important "să ţinem post de la răutatea noastră şi să fim decenţi şi smeriţi".
Anul 2020 ar putea însemna şi canonizarea părintelui Arsenie Boca, iar Constantin Necula declară că acesta "nu are nevoie de o cruce în calendar" pentru toţi acei români pentru care a făcut minuni.
Au trecut 30 de ani de la Revoluţie. Cum îi vedeţi?
Constantin Necula: Suntem după 30 de ani de exerciţii în libertate. Suntem liberi. Oricât ne-am ascunde după deget, nu se compară cu nimic. Pentru cei care mai au îndoieli, îi invit să recitească plecările noastre în armată şi venirile de acolo, care erau un fel de internare în lagăr şi externare din lagăr. Fac parte din generaţia de tineri de atunci, care o lună ne-am îmbrăcat în soldaţi, o lună am cules roadele ţării şi după două luni trebuia să punem mâna pe arme să ne apărăm ţara.
Preţuim cu adevărat libertatea câştigată la Revoluţie?
Constantin Necula: Cred că o preţuim, plătim mult plecările din ţară. Deci, adevărata libertate este inclusiv plecarea din ţară. Numărul mare de oameni care au plecat din ţară este răzbunarea cumplită, după câteva generaţii, la forţarea de a rămâne numai în ţară. Ceea ce este important este că, oricât de mult nu am vrea să vedem, în toate instituţiile României din 1989 încoace, s-au făcut paşi uriaşi pentru un fel de dezvoltarea instituţională şi eu, care merg des prin penitenciare sau prin şcoli, le spun întotdeauna celor care comentează că nu s-a făcut nimic: 'Noi venim de la minus o mie către zero'. În anumite situaţii, am ajuns doar la unu, la doi, dar am crescut enorm în ultimii ani. Ce am învăţat în aceşti 30 de ani a fost să preţuiesc această libertate şi să vreau tot timpul să mă întorc acasă.
Memoria mea păstrează momentul în care tata vine de la Braşov, în armată, cred că undeva spre 29 sau 30 decembrie, era spre seară şi l-am somat că eram subofiţer în post la poartă şi tata s-a apropiat de mine, i s-a luminat faţa, mi-a spus cine este, vorbea cu fiul său fără ca fiul său să mai fie. Atât de tare era diferenţa dintre copilul pe care îl lăsase în gaj ţării şi acum încerca să-l revadă după o perioadă de timp. Apoi au fost momentele acestea în care cred că 30 de ani au însemnat inclusiv alegerea corectă a profesiunilor noastre, nu ne-a forţat nimeni să fim ceea ce suntem. Există libertate mult mai mare în a-ţi alege cariera. O libertate care e dată de capacitatea oricui de a se aşeza acolo unde Dumnezeu îi îngăduie să fie. Asta a fost şi înainte de 1989, mai mult sau mai puţin afectat de relaţiile de partid. Ceea ce încalcă libertatea este menţinerea în continuare a pilelor şi relaţiilor în toate sistemele acestea ale ţării şi când oamenii funcţionează după programul partidului, nu după manualul de istorie, iese prost de obicei. Libertatea ne este încălcată de punerea în funcţie a unor impostori. Libertatea ne este încălcată de fiecare dată când oamenii care nu nimic de zis continuă să pară că sunt vectori de imagine. Libertatea îţi este încălcată atunci când, în ciuda contribuţiei tale la tot ceea ce înseamnă binele ţării, constaţi că mor în continuare oameni pentru că nu ajung salvări la timp, că sunt răpiţi copii de pe stradă, de sub ochii indiferenţi ai oamenilor, nu neapărat ai poliţiştilor.
Şi parcă îţi mai revii aşa câteodată, din când în când, când vezi un om dirijând maşinile la ieşirea din mall. Pentru mine, ziua alegerilor nu a contat ca cifră sau ca persoane, comentarii şi altele, cât gestul acelui bărbat înconjurat de femei, care a făcut lanţ uman să oprească trecerea maşinilor pentru ca oamenii să poată evada din ceea ce ar putea să devină oricând un iad al focului. Spiritul civic românesc sper să biruiască. Nu ştiu dacă avem să-l învăţăm de undeva sau să ne repornim motoarele să devenim forţa civică din interiorul oricărei culturi care vrea să meargă mai departe. Apoi, 30 de ani a însemnat un post foarte greu pentru toţi, postul abundenţei. Înainte posteam că nu aveam ce mânca, acum mi se pare mult mai important că postim având ce mânca. În faţa rafturilor pline ai libertatea de a spune "nu" oricărui consum. Eu îi văd pe cei care încearcă să postească ca pe nişte prieteni care încearcă să supravieţuiască în numele libertăţii. E prea mult bine ca să ne fie bine şi asta s-ar putea să ne coste la un moment dat.
Mai vedem postul cu rânduiala care trebuie?
Constantin Necula: Nu ştiu, fiecare în felul lui. Nu există un ghid de postire. Există doar o chemare a lui Dumnezeu să-i stai alături. Ştii ce e interesant în toată problema aceasta cu postirea? Hristos înmulţeşte pâinea, înmulţeşte peştii, nu taie din mâncarea omului ca omul să postească, îi dă o inimă nouă. Nouă ne trebuie inimă nouă ca să putem posti. Nu-l văd pe Mântuitorul aruncând cozonacii de post de pe raft, ci învăţându-ne ce se cuvine din cozonaci. Dacă mănânci cozonac tot anul, de sărbători mănânci pâine uscată? Trebuie să învăţăm să trăim în funcţie de marile evenimente care ne marchează istoria mântuirii. Sărbătorile sunt astfel de momente. În post nu este interzis să îţi sărbătoreşti sărbătorile, ba chiar avem dezlegare la peşte. Apoi mai e ceva şi asta e şi mai important, poate că în post trebuie să postim de tot ce înseamnă răutatea asta a noastră protocolară.
Nu am mai scăpat de răutate? De câţiva ani îndemnaţi oamenii să postească ca să fie mai buni.
Constantin Necula: Nu am scăpat de răutate. Spun de câţiva ani, pentru că eu constat pe zi ce trece că suntem tot mai răuţi prin aroganţe, prin superiorităţi afişate. (...) Cred că este nevoie să fim mai decenţi. Dacă am putea posti fiind mai decenţi, am avea mult de câştigat.
Deci este nevoie să postim tot anul?
Constantin Necula: Am avea nevoie de post tot anul şi de pornirea motorului celui mai fragil din sufletul nostru, smerenia aceea care să rodească în ceva. Poate că par cuvinte mari. Sigur, pentru lumea modernă carierismul este o boală şi de dragul carierei calci în picioare şi lucrătorii din carieră. Cred că adâncul acesta de smerenie se poate manifesta fără să îţi dai ochii peste cap şi fără să ai gesturi desprinse din poveşti cu sfinţi, a fi smerit înseamnă să îţi faci datoria acolo unde Dumnezeu îţi îngăduie să fii. Un medic care trebuie să ia o hotărâre pe inima unui copil, în timpul unei operaţii, nu are nevoie de smerenie, are nevoie de profesionalism. Dar profesionalismul înseamnă şi munca în echipă, capacitatea de a te consulta cu celălalt. (...) Şi mai e important să reţinem că avem nevoie să postim şi pentru că încep să ne plece copiii de acasă. Vom intra într-un foarte mare post de copii. Se spune că a posti înseamnă să renunţi la ce ţii mai tare. Unii părinţi care au copiii plecaţi de acasă sunt într-o postire permanentă, aşteaptă telefonul, aşteaptă să nu li se întâmple copiilor ceva. Asta înseamnă că ţara posteşte. De aia suntem trişti câteodată.
AGERPRES: Mergeţi şi ţineţi conferinţe în ţară şi în Diaspora. Ce aţi face pentru români, dacă aţi deţine o funcţie politică?
Constantin Necula: Pentru mine a devenit obsesie să putem oferi pâine săracilor şi să dăm înapoi copiilor sandvişurile de care au nevoie, nu cornul acela celebru pe care nu îl mai mănâncă nici copiii, ci să încercăm să punem o mâncare caldă pe masa săracilor. Eu asta aş face, dacă aş fi într-o funcţie politică acum, în post, aş da câte o ciorbă caldă tuturor, celor care nu au. Când am citit raportul acela că 65.000 de copii se culcă înfometaţi şi se trezesc înfometaţi, mi s-a făcut ruşine. Nu poţi să te numeşti grădina Maicii Domnului, în care săracii mor de foame. Nu poţi să fi grădina Maicii Domnului când 150.000 de copii nu au părinţii acasă, când casa le este păzită de neamuri, de bunici. Cea mai hulită generaţie din România, pensionarii, cei care au fost crescuţi de comunişti, uite-i! Ei păzesc ţara.
Pentru că aţi vorbit despre copii şi sunteţi şi tată şi profesor, ce aţi propune pentru reformarea educaţiei din România?
Constantin Necula: Aud că se vor tăia din ore, ca să aibă copiii mai multă libertate. Uite, eu chiar aş propune, de exemplu, într-un oraş cum e Bucureştiul, copiii să nu facă trei luni decât două ore pe zi, de la ora opt la zece şi după aceea să vedem ce facem cu ei. Crăciunul este despre familie, despre întoarcerea copiilor în familiile lor, despre redistribuirea de forţe educaţionale cu familia. Tata şi mama trebuie să privească copilul, în primul rând, dimineaţa. Ei trebuie să stea de vorbă cu el, ei trebuie să îl crească. Îmi pare rău să o spun, dar nu s-a dat o lege de suspendare a maternităţii şi paternităţii doar pentru că avem de câştigat bani. Dacă câştigăm bani cu orice preţ şi preţul este liniştea copiilor noştri, ne-am nenorocit. Cred că lecţia copiilor este foarte simplă: îşi iubesc foarte mult profesorii şi învăţătorii. Sunt foarte apropiaţi de preoţi în ultima vreme. Medicul poate deveni un prieten pentru copii. Ce văd eu în spitale, e cum medicul este un mic Dumnezeu în halat alb, încercând să-i dea sănătate copilului. Când copilul simte asta, el îşi manifestă maximul de dragoste pentru că nu o mai are cui da.
Copiii sunt ca un izvor de iubire care curge anapoda prin mijlocul unei autostrăzi. Aşa e în România acum. Nu numai în România, dar în România se vede mai uşor. Poate că, dacă tot vrem să restaurăm şcoala, trebuie să restaurăm Crăciunul în familie, să repunem la locul lui copilul, să fim mai atenţi, (...) să nu creştem în el duşmanul propriei noastre bătrâneţi. Din acest punct de vedere, cred că biserica, şcoala şi alte două - trei instituţii serioase, mă refer acum la bunici, au unele din marile datorii faţă de ţară. Crăciunul înseamnă şi să te întorci acasă. (...) Nu în ultimul rând, cred că de Crăciun avem obligaţia de a reciti Evanghelia corect. Bebeluşul acesta întrupat la Betleem nu vine doar ca să se afle în treabă, doar ca să ne dăm noi cu părerea după două mii de ani ce ar trebui să facă el ca noi să ne simţim liberi. El s-a născut, s-a lăsat apoi răstignit, a murit şi a înviat pentru propria noastră libertate. Un bebeluş este semnul că Dumnezeu ne-a dat înapoi libertatea.
Sursă: Agerpres