Diana Mocanu, prima campioană olimpică la înot a României: „Când m-am retras, la 19 ani, o perioadă n-am mai vrut să aud de înot. Apoi am devenit antrenoare și am înțeles că pe margine e, uneori, mai greu decât în apă”. (...)
Abia după ce-am câștigat a doua medalie de aur am aflat că antrenoarea mea leșinase în tribună. Atunci am început s-o văd altfel. N-a fost ușor de lucrat cu ea, era destul de strictă, tot timpul canalizată doar pe înot. Pentru ea, trebuia să fii trup și suflet și în bazin, și în afara lui; să nu te uiți în stânga sau în dreapta. Când te întorceai de la bazin, eventual trebuia să ai un caiet de antrenament, să te vadă că te gândești la ce n-a mers bine și de ce.
Dar eu eu eram super sătulă de la antrenament, nu-mi mai trebuia altceva. După Olimpiadă, vorbiserăm să fac pauză un an. Simțeam că nu mai pot să înot atâția kilometri – 10-12 dimineața, 8 seara –, zi de zi, de la șase ani. N-a înțeles că corpul meu avea nevoie de o pauză, mi-a zis mereu „Hai să mai mergem și la concursul ăsta, hai să mai tragem și anul ăsta”.
Eram tot timpul obosită. Nu mai aveam chef de absolut nimic, nu mă mai duceam cu drag la bazin. Nu mai simțeam nici motivație. (...)Nu mi-a fost greu să iau decizia să mă opresc. Când nu mai ai atracție către ceva, încerci să schimbi direcția. Iar eu voiam să fac orice altceva, sau cel putin să fac o pauză, apoi să mă gândesc”, scrie Lead.