Un învățător octogenar din Moldova își spune oful la București: ”Când cultura dispare, nu mai putem avea nădejdea că junii noștri vor ști ce înseamnă respectul”
Centenarul a trecut fugitiv pe lângă noi românii, însă mai există iluștrii anonimi care au vrut să facă ceva semnificativ pentru a sărbători cum se cuvine această facere a României Mari, care a marcat existența Statului Român în ultima sută de ani.
Un astfel de om trecut de peste 80 de ani este învățătorul Ioan Cristea, originar din Vrancea, locul preferat de care este profund atașat sufletește, unde și-a dedicat cei mai frumoși ani la catedră, încercând să insufle tinerei generații valorile conservatoare ce au făcut posibilă România de astăzi: bună-credință, buna-cuviință, respectul față de sine și istorie.
Poposit pe meleaguri bucureștene de mai bine de trei ani, învățătorul vrâncean deja octogenar nu s-a putut împăca și obișnui cu o viață specifică celor de vârsta sa onorabilă. Cu destulă dibăcie, fermitate, dar și neasemuită blândețe, învățătorul a dorit să le ofere bucureștenilor o fărâmă de istorie națională în detrimentul unor improvizații artistice neinteligibile.
Ideea a fost foarte bună, dacă nu ar fi fost trecută sub tăcere de autoritățile locale din Sectorul 5 al Capitalei – locul unde sunt bani pentru orice, mai puțin pentru fapte bune. Cam așa ne spune învățătorul.
”Înțelegere am avut la mine pe meleaguri moldave. La București inima pare să nu bată atât de românește pe cât te-ai aștepta chiar dacă aici este centrul nostru cumva. Din punct de vedere cultural, tot Iașiul rămâne capitala culturii din România- pentru mine cel puțin”, consideră Ioan Cristea.
„Svastica e un semn al unei discontinuități profunde și nu merita amintită într-un an atât de frumos pentru România cum a fost 2018”
Aflându-se în Capitală de mai mulți ani, așteptând cu entuziasm centenarul a observat totuși că ceva lipsea din peisajul bucureștean.
Locuind în apropierea liceului Dimitrie Bolintineanu a observat că gardurile acestei unități școlare erau pline de tot felul de mâzgălituri și înscrisuri neinteligibile, ba chiar jignitoare, diverse svastici ce probabil erau inserate din necunoașterea celor ce voiau să-și lase amprenta personală asupra pereților școlii.
„Mereu am crezut că buna-cuviință și buna purtare sunt valorile pe care tinerii ar trebui să le aibă de timpuriu. Cunoașterea istoriei ne marchează un prezent continuu, conectat cu valorile conservatoare ce au făcut posibilă România. Copiii trebuie să învețe ideea de unitate, unitate pe care doar cultura o poate oferi. Svastica e un semn al unei discontinuități profunde și nu merita amintită într-un an atât de frumos pentru România cum a fost 2018”, îmi spune acest lucru învățătorul în timp ce caută printre fișele personale să-mi arate câteva modele potrivite pentru a îmbrăca estetic și cultural gardul școlii.
„Voiam să avem de centenar porturile naționale. Copiii să învețe cine sunt, doar așa ne pot respecta pe noi și pe ei înșiși. Când cultura dispare, nu mai putem avea nădejdea că junii noștri vor ști ce înseamnă respectul. Orice reformă a învățămânului trebuia făcută cu sufletul și cu adevărul„ povestește învățătorul.
”Centenarul nostru ce a trecut pe lângă tinerii noștri fără vreo urmă sau brumă de emoție”
Autoritățile au rămas surde la inițiativa bătânului învățător venit din țara Babei Vrâncioaia, a vinului și a ospitalității moldovenești.
„În toți anii când am fost învățător mi-am propus să le făuresc destinul celor mici, un destin cultural care să semene cu visul celor care au plămădit România și în 1918, ba chiar și mult mai devreme. Poate sună pretențios, dar mi-am dorit să las în urmă mai mult decât o programă școlară bine întemeiată și aplicată eficace. În anul 2018 a trebuit să ne zbatem să devenim urmași demni ai celor ce s-au zbătut atâta vreme”, subliniază Ioan Cristea.
Acesta rămâne fidel și ferm acțiunilor sale menite să culturalizeze un spațiu deposedat parcă de memorie culturală. „I-am scris domnului director Pușkin Eduard, profesor de matematică și director la Dimitrie Bolintineanu că trebuie să renunțăm la pângăriile de pe ziduri. Dar cum? Într-un anumit fel. Să schimbăm cu portul popular și imagini cu personalități ale României”, mărturisește învățătorul Cristea.
„România e ca o pădure bezmetică, fiecare copăcel crește fără grija istoriei din care face parte. Au trecut prin mâna mea nenumărați vlăstari, din acest motiv vă spun că cea mai mare necăjire, apăsare, este Centenarul nostru ce a trecut pe lângă tinerii noștri fără vreo urmă sau brumă de emoție”.
Căci poveștile rămân nescrise, iar învățătorul Cristea prin dedicarea sa față de cei din ajutor a demonstrat că înainte de toate, compasiunea, dragostea sunt elementele vitale ale dragostei de țară, și mai ales, față de semenii săi, cu mic cu mare.