De fapt, era cel mai bun lucru pe care îl putea face o persoană. Iată de ce.
Între 1081 și 1903, până la 30 de membri ai sectei au decis să o facă. Ei s-au mumificat până au devenit sokushinbutsu sau ”un Buddha în acest corp”.
„Procesul de auto-mumificare este lung și anevoios, luând cel puțin trei ani de pregătire înainte de moarte”, a explicat Davey Young în Atlas Obscura. „În centrul acestui preparat se află o dietă numită mokujikigyō, literalmente „antrenamentul mâncatului de copaci”.
Denumirea este potrivită: timp de o mie de zile, călugării au trăit doar din ace de pin, nuci, rădăcini, muguri din copaci și, în unele cazuri, chiar pietre, toate hrana din muntele unde locuiau singuri.
Dacă asta nu sună foarte satisfăcător, ei bine, acesta este ideea. Călugării credeau că această dietă extremă va „întări spiritul” și „îi va îndepărta de lumea umană comună”, scrie Young – dar dintr-un punct de vedere mai practic, i-ar priva de calorii și nutrienți, eliminând toată grăsimea și umiditatea care încurajează degradarea după moarte.
După finalizarea acestui regim de trei ani, călugării erau teoretic gata să moară – sau, după cum au văzut ei, să intre în nyūjō, o stare de meditație atât de profundă încât este în esență un fel de animație suspendată.
Cu toate acestea, ai o singură șansă la auto-mumificare, așa că vrei să o faci corect – motiv pentru care unii călugări au petrecut până la zece sau unsprezece ani urmând această viață strictă, singuratică, de munte. După ciclul final, ei eliminau mâncarea cu totul și beau doar apă sărată în ultimele sute de zile ale vieții lor.
Trebuie să fi fost un echilibru greu de găsit pentru călugării bătrâni și înfometați. Încercați să intrați în nyūjō prea devreme și este posibil să nu fiți suficient de uscat pentru a obține mumificarea – asta ar însemna un eșec complet, deoarece trupul călugărului va fi exhumat și examinat pentru semne de putregai și, dacă ar fi găsit, ar fi pur și simplu îngropat ca orice cadavru normal non-Buddha.
Cu toate acestea, acordați prea mult timp în pregătire și riscați să muriți accidental de foame sau boală – supraviețuirea timp de 100 de zile doar cu apă este practic o ispravă supraomenească în sine. Mai multe monumente de piatră au rămas în memoria acelor aspiranți sokushinbutsu care nu au reușit.
Dar pentru monahii norocoși care au supraviețuit suficient de mult pentru a simți că trupurile lor încep să moară, următorul pas a fost ceva mai frumos: o ceașcă de ceai și statul. Mai exact, ceaiul a fost făcut din scoarța de copac Toxicodendron verniculum, care conține aceeași toxină găsită în iedera otrăvitoare, iar locul era într-o cutie de pin, la fundul unei găuri de trei metri adâncime din sol.
Cutia va fi apoi îngropată într-un strat de cărbune, cu doar un mic pai de bambus în capac pentru aer, iar călugărul ar fi lăsat să mediteze până la moarte.
O mie de zile mai târziu, presupunând că nu se instalase putregaiul, călugărul va fi declarat sokushinbutsu și puți în raclă. Chiar și astăzi, în anumite temple budiste, se pot vedea rămășițele mumificate ale acelor călugări care, conform tradiției, au devenit atât de iluminați încât au înșelat moartea.
Ei nu vor mai fi văzuți pe acest tărâm muritor timp de aproximativ 5,67 milioane de ani, spune tradiția, când se vor întoarce pentru a-i ghida în Nirvana pe cei care merită, potrivit IFL Science.
Deși poate părea îngrozitor, secta Shingon nu este singurul grup religios care crede în nemurire prin integritatea corporală. De fapt, unul dintre motivele pentru care incinerarile au fost interzise atât de mult timp în Europa a fost legat de faptul că, de fapt, creștinii credeau că acestea vor împiedica decedatul să fie înviat în Ziua Judecății.
În plus, oate că sokushinbutsu are sens din anumite puncte de vedere. Poate că ei chiar se află într-o stare de meditație profundă și perpetuă, așteptând trecerea celor șase milioane de ani. Nu putem decât să așteptăm și să vedem.