Povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Sfârşitul tragic al celor 17 ani de pasiune și nebunie

El, un tânăr cu față ascuțită și ochi pătrunzători, ea un „înger blond” cu ochi albaștri, o femeie de o frumusețe deosebită pentru acele vremuri. Dragostea lor a rămas una dintre cele mai cunoscute povești de iubire, care au marcat literatura română.

S-au cunoscut la Viena, în 1872, când amândoi aveau 22 de ani. El era student la filosofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie pasională, ce avea să dureze 17 ani, presărată cu despărțiri dureroase și împăcări.

Devenit amantul ei, Eminescu o plimba pe aceasta prin parcuri și muzee, pe bulevarde și prin împrejurimile minunate ale Vienei. Frumoasa și distinsa doamnă, cu o vasta cultură, aflată la brațul tânărului domn, atrăgea atenția tuturor trecătorilor.

Un obstacol important rămânea, însă, în calea fericirii lor: Veronica Micle era căsătorită și avea doi copii. Mariajul ei fusese un aranjament între mama ei și Ștefan Micle, profesorul cu 30 de ani mai în vârstă. Fata avea numai 14 ani când au făcut nunta.

În cazul Veronicăi, nu s-a pus niciodată problema divorțului. Au continuat să fie amanți timp de 7 ani, până la moartea lui Ștefan Micle. Abia după moartea profesorului, în 1879, Veronica a devenit oficial iubita lui Eminescu. Cei doi au locuit câteva luni împreună, într-o casă din București, de pe strada Buzești, la numărul 5. Ea a tot încercat să-l convingă să se căsătorească, dar opoziția junimiștilor i-a împiedicat.

Cum a ajuns Ion Luca Caragiale rivalul lui Mihai Emiescu, după ani de strânsă prietenie

În 1883 medicii de la sanatoriul doctorului Șuțu l-au diagnosticat pe Mihai Eminescu cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la Viena și în Italia pentru tratament. Peste un an s-a întors în țară, unde a urmat o perioadă de recuperare și tratament. Era din nou despărțit de Veronica, despre aceasta zvonindu-se că nu i-ar fi păsat de boala lui. Tot în acea vreme ar fi avut o aventură cu Ion Luca Caragiale.

Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”.

Când s-a dus să îi spună criticului că are gânduri de însurătoare, acesta i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei : „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”

Când Eminescu s-a îmbolnăvit şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic, Cargiale, a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal:

„Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”.

Ultimii ani ai poetului și boala care l-a măcinat

Veronica Micle continua să-i scrie, dar el răspundea tot mai rar. Din 1887, Eminescu, tot mai bolnav, a ajuns în grija surorii sale. Episoadele depresive și maniacale se intercalau, slăbindu-l.

„Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”, scria Doctorul Alexandru Şuţu, pe 20 martie 1889.

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.

Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”, îi scria Veronica Micle lui Alexandru C. Cuza, în aprilie 1889, când boala poetului Eminescu se agrava.

Când află că "Eminul" ei drag s-a stins, Veronica Micle își plănuiește sinuciderea

 În 1888 Veronica reușește să-l convingă să se întoarcă în București, pentru a fi mai bine îngrijit și tratat. Cei doi s-au împăcat pentru scurt timp. Apoi boala l-a răpus. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu s-a stins din viață în clinica doctorului Șuțu.

Iubita, muza și îngerul lui, nu a putut suporta gândul că marea ei dragoste a plecat. La aflarea veștii că Eminescu a murit, Veronica Micle scrie în doar 20 de minue poezia „Raze de lună”. 

Din doliu, aceasta a intrat într-o puternică depresie. Și-a premeditat sinuciderea, la 50 de zile de la moartea lui, la mânăstirea Văratec. În data de 4 august 1889 se otrăvește cu arsenic și moare. Avea 39 de ani.