Andreea* avea doar 15 ani când a început să consume heroină. De mai bine de 12 ani ia tratament cu metadonă, în încercarea de a lupta cu dependenţa ei. Povestea ei de viaţă pare de groază: a născut acasă, singură, nu a ştiut ce i se întâmplă şi şi-a dus copilul la spital, care a murit câteva ore mai târziu. Însă e şi despre o femeie care face ture duble, zi de zi, ca să-şi întreţină un alt copil, născut sănătos, şi pe mama ei care e grav bolnavă. Ne spune că, într-o ţară normală, statul ar trebui să facă mai multe pentru dependenţii de droguri. Să-i ajute să-şi revină, căci o viaţă normală chiar e posibilă. E nevoie de ajutor din partea statului şi încredere din partea celor din jur.
Reporter: Cum te-ai apucat de droguri?
Andreea: Din cauza anturajului pe care l-am avut. Prima dată am vrut să văd cum e, iar după aceea nici nu mi-am dat seama cum au trecut câteva dăţi. Şi am devenit dependentă, fiindcă făceam foarte mult pe zi.
Reporter: Ce v-a legat?
Andreea: Pe noi ne uneau cam aceleaşi probleme pe care le aveam şi eu acasă. Le aveau şi ei. Că cu părinţii, că cu neajunsurile, nu ştiu, că cu nu se simţeau iubiţi, apreciaţi la valoarea lor care o aveau înainte să ajungă dependenţi de droguri.
Şi atunci, cât stăteam acolo câteva ore, ne unea treaba asta. După care, pe parcurs, nu mai ne unea nici asta. Fiindcă ne unea, de fapt, să facem bani să ne drogăm.
Reporter: Spui că din cauza anturajului ai început să te droghezi. Dar acasă erau toate lucrurile în reguşă?
Andreea: Părinţii mei s-au despărţit de când eram eu copil. Am continuat să cresc în continuare în casă cu mama mea, dar practic la creşterea mea a contribuit bunicul. Degeaba eram în casă cu mama, că pe mine bunicul m-a crescut.
Asta din cauza faptului că şi ea, la rândul ei, a avut părinţii despărţiţi poate mai mult decât mine. Şi au rămas cu bunicul trei fete, trei surori. A avut grijă de ele, le-a crescut cum a putut mai bine. Şi cu mine patru. Dar şi pentru ea a fost o traumă mare când maică-sa i-a lăsat.
Fetiţa care a trăit doar cinci ore
Reporter: Spune-mi despre sarcina ta. Când ai rămas însărcinată?
Andreea: La începutul lui 2010. La 7 luni jumate am născut prematur, deci în 2010 atunci. A fost prima mea sarcină. De domnişoară.
Reporter: Îmi spuneai că ai născut… acasă?
Andreea: Singură. M-au luat durerile. Am avut senzaţia că îmi vine să mă duc la toaletă. Şi m-am dus la toaletă şi, de bine ce m-am dus la toaletă, am născut singură. Singură mi-am eliminat şi placenta, tot, tot, tot, că aşa am avut norocul. Când am ajuns la Polizu să-mi aşa, nici nu prea mai avea ce să îmi cureţe din mine.
Reporter: Şi copilul? A plâns?
Andreea: Da! Tot! A mişcat, a plâns, ochişorii, tot, tot, tot. Numai că după atâtea ore, îţi dai seama, în toiul dimineţii, la 3 dimineaţa, pe timp de iarnă, eu n-am ştiut că trebuie să îi fac un nod la cordonul ăla ombilical, ca să nu-i intre aer pe acolo. Dintr-o prostie a murit copilul.
Reporter: La cât timp a murit după ce ai născut?
Andreea: Dimineaţa, la 08:00. A trăit vreo cinci ore.
Reporter: Şi tu ai stat aşa, acolo, cu el în braţe?
Andreea: Da, da, da. Tot aşteptam să vină vreo salvare ceva, dar nu mai venea… că telefoanele le dădeam continuu şi mă gândeam cât poate să facă de la urgenţă măcar până la mine la Obor?
N-a vrut să-şi trezească mama, să n-o sperie că a născut acasă
Reporter: Erai singură acasă?
Andreea: Eram cu mama mea, ea dormea. Şi cu animalul în casă.
Reporter: Şi tu n-ai vrut să-i trezeşti?
Andreea: Da, da. Că am avut şocul mare. Dacă am avut şocul mare, vă daţi seama ce şoc au avut şi ei când s-au trezit cu poliţia, după ce am ajuns eu la spital şi s-au trezit să spună: fiica dumneavoastră e… Am pierdut mult sânge, am avut hemoragii mari atunci. Aruncam sângele cu găleata de spălam pe jos.
Când a venit poliţia acasă să investigheze ce s-a întâmplat, s-au trezit brusc şi ei. Ceva: când a născut? Când s-a întâmplat? Că noi nu ştim nimic.
Reporter: Cum ai ajuns la spital cu copilul?
Andreea: Viu. În viaţă.
Reporter: Cu ce ai ajuns?
Andreea: Cu taxiul.
Reporter: Ţi-ai comandat un taxi tu, proaspăt născută acasă şi te-ai dus cu copilul în braţe?
Andreea: Da, da.
Reporter: Şi ce s-a întâmplat când ai ajuns la spital?
Andreea: Când am ajuns acolo, mi l-au luat din braţe, pe mine m-au pus pe o masă acolo, dar când mi-au spus că a decedat până să ajungă cu el la…
S-a internat de bunăvoie la Obregia
Reporter: Acum ai copii?
Andreea: Am o fată de 12 ani. A venit la niciun an după întâmplarea asta.
Reporter: Îmi spuneai, înainte de interviu, că ai fost internată la Obregia din cauza drogurilor. Îmi poţi povesti despre acea perioadă?
Andreea: Nu mai puteam. Ajunsesem la pat, la modul că făcusem şi un blocaj renal. Nu mă mai puteam mişca de aici în jos şi nu mai suportam stările de rău de zi cu zi. Să tot fac şi după scurt timp să-mi fie iar rău, că nu-mi mai ajungea doza.
Reporter: Te-a obligat cineva să te internezi?
Andreea: A fost decizia mea, nu m-a obligat nimeni.
Reporter: Deci ăla a fost momentul în care tu ai decis că ai vrea să te laşi?
Andreea: Da. Şi acum şi cu astea (tratamentul cu metadonă – n.r.) eu nu mai vreau de foarte mulţi ani de zile mă chinui într-un fel sau altul. Le-am mai scăzut, dar nu reuşesc definitiv. Fiindcă e foarte greu.
Reporter: Şi acum care este doza de medicamente pe care o iei, ca să te menţii pe linia de plutire?
Andreea: Spre exemplu, din 75 de miligrame, acum iau 40, că am mai scăzut ieri.
Reporter: Şi iei în fiecare zi?
Andreea: Da. Zi de zi. Îmi este foarte greu să ascund stările de rău când mă ia, de la tratamentul ăsta. Spre exemplu, fiindcă eu lucrez de trei ani jumate într-o bucătărie, de dimineaţa de la 09:00 până seara la 12:00 sunt foarte multe ore. Şi trebuie să reuşesc să fac rost de bani să îmi fac tratamentul, că altfel nu pot să mă mişc, nu pot să muncesc, nu pot să fac nimic.
Reporter: Cât te costă?
Andreea: Pe zi?
Reporter: Da.
Andreea: 25 de lei. Acum este 650 de lei pe lună şi plăteşti în funcţie de cât ai.
Reporter: De câţi ani eşti în acest program?
Andreea: De 12 ani.
Ajutor psihologic gratuit, tratament gratuit
Reporter: Ce crezi tu că ar trebui să facă statul român pentru dependenţii de droguri? Ca să-i ajute.
Andreea: În primul rând, să-i acorde o a doua şansă. Să aibă încredere în el. Chiar dacă toţi declinează şi o iau mai înapoi, printre aşa-zisele scursuri ale societăţii, cum sunt consideraţi ei, sunt şi oameni care pot să revină poate mai bine decât au fost înainte să pice în patima asta.
Ei degeaba au sprijin din partea familiei unii dacă statul nu ajută cu nimic. Peste tot, în fiecare familie sunt greutăţi.
În primul rând să ofere un ajutor psihologic gratuit, să ofere tratament gratuit, măcar dacă nu se poate pentru toţi, măcar pentru anumite cazuri mai dificile măcar, să înceapă cumva, că de undeva dacă porneşti, reuşeşti. Dar dacă tu nu faci nimic să ajuţi pe nimeni, tot tu îi împingi acolo, să ajungă să facă fapte peste fapte.
“Am ajuns să fur”
Reporter: Vorbeşti de “fapte peste fapte”. Tu ce ai făcut când nu ai mai avut bani de droguri?
Andreea: Am ajuns să fur de acasă. Şi o singură dată am ajuns să fur de pe stradă. Dar, în rest, alte lucruri nu am vrut să fac, să mă prostituez sau să ştiu eu ce.
Acum… Eu nu visez decât să îi ofer un trai mai bun copilului meu şi nu vreau să ajungă să facă ce am făcut eu.
Reporter: Fata ta ştie că eşti dependentă?
Andreea: Şi-a dat seama. Vă daţi seama. E destul de măricică şi de fapt ea şi-a pierdut şi tatăl de un an de zile şi e foarte matură pentru vârsta ei. E foarte deşteaptă, foarte inteligentă, se prinde de orice.
“Dacă n-ai pe nimeni, e foarte greu”
Reporter: Crezi că ar trebuie să existe şi nişte programe în care prietenii, rudele, partenerii să aibă parte de consiliere psihologică? Adică să înveţe cum să facă faţă atunci când omul pe care-l iubesc e dependent de droguri.
Andreea: Ar trebui, dar majoritatea nu vor să se implice în aşa ceva. E o ruşine. Cel puţin pentru mama mea, aşa ceva e o ruşine. M-ar fi ajutat cu orice i-ar fi stat în putinţă, dar nu ar vorbi niciodată cu un psiholog.
Eu lucrez în locul ei de trei ani jumate, că a făcut un accident vascular cerebral la muncă şi am intrat eu în locul ei acolo.
Şi, practic, sunt singura sursă de venit din întreaga familie. La mine în fiecare lună se înmulţesc dările ori trei. Lumina ori trei, apa ori trei. De ce? Fiindcă soţul a murit de un an, bunicul meu a murit de şase ani, nu e succesiunea făcută după niciunul dintre ei şi eu trebuie să plătesc şi la mama, şi la mine acasă, să mai trimit şi la ţară, unde a rămas casa singură.
Reporter: Şi cum te descurci? Mai poţi?
Andreea: E foarte complicat. Muncesc zi de zi, tură dublă, ca să-mi iau salariul dublu, să pot să fac faţă. Altfel, n-aş face faţă cu 2.000 de lei. Contează câtuşi de puţin şi o vorbă bună dacă o ai din partea cuiva, nu neapărat, că nu toată lumea poate să te ajute financiar.
Dacă nici n-ai pe nimeni şi eşti singur, e foarte greu.
Reporter: Hai să revenim la tratamentul cu metadonă pe care îl ei. Ai putea renunţa la el?
Andreea: Pentru mine, metadona, tratamentul substitutiv al heroinei, este mult mai greu şi mult mai de suportat să nu-l iei decât heroina propriu-zisă. Eu, una, care am scăpat de heroină şi Dumnezeu mi-a ajutat să nu mai trag pe parcursul celor 12 ani de zile de tratament, pentru mine, una, dacă eu nu am metadonă, e jale.
Reporter: De ce? Ce se întâmplă când nu iei metadonă?
Andreea: Nu simt, hai să spunem că în prima zi, aşa, dacă nu iau şi mai întârzii, dar deja de a doua zi începe. Stările de rău, te ia aşa, uşor. Întâi te ia un căscat, te ia o durere, îţi curge nasul, şi după aceea începe treptat. Mai intens! Te ia cu călduri, te ia cu frisoane, te ia cu dureri de oase, cu dureri de muşchi. Te ia. Pur şi simplu, nu mai poţi să mănânci… Ameţeli. Zici că eşti ca un anemic în ultimă fază. Vezi negru în ceaţă pe stradă, nu mai poţi să mai mergi nici stânga, nici dreapta.
După 20 de zile nu mai puteam să mă dau jos din pat şi îmi era frică să nu-mi pierd locul de muncăm, fiindcă eu ascundeam foarte mult, cât puteam, dar se vedea pe mine că mă mişcam mai greu. Transpiram continuu, îmi venea să vomit şi deja începeam să nu mai pot să le ascund şi îmi era frică că intră careva la bănuieli de pierd şi locul de muncă, îmi nenorocesc familia.
Reporter: Colegii tăi ştiu ceva despre lupta ta cu dependenţa de droguri?
Andreea: Nimic! Pur şi simplu sunt ca un om normal cât timp iau astea, că n-am absolut nimic. Nicio durere, nicio panică, nimic.
Consumatorii de droguri care ajung la spital sunt internaţi, de regulă, în secţiile de psihiatrie. Sunt ţinuţi acolo câteva săptămâni, iar la externare li se recomandă... să meargă la psiholog.
7 din 10 se întorc la spital
Reporter: Din 10 pacienţi care ajung aici, câţi se întorc?
dr. Eduard Moţoescu, Spitalul Clinic de Psihiatrie “prof. dr. Alexandru Obregia”: E un procent foarte mare de reveniri. Probabil în jur de 60-70%.
Reporter: Adică 7 din 10?
dr. Eduard Moţoescu: Cam aşa.
Sunt peste 30 de ani de când Asociaţia Română Anti SIDA (ARAS) se străduieşte să acorde dependenţilor de droguri servicii de care nu au parte în sistemul de stat, cum ar fi schimbul de seringi, asistenţă medicală şi tratamentul cu metadonă.
Oferirea de seringi reprezintă în toată lumea o măsură prin care se pot reduce îmbolnăvirile cu HIV-SIDA şi hepatită în rândul dependenţilor de droguri. ARAS poate ajuta însă doar unul din zece dependenţi din Bucureşti care au nevoie, pentru că nu are fonduri suficiente.
Pentru tratamentul substitutiv cu metadonă, dedicat dependenţilor de heroină, ARAS are 400 de locuri, la care se adaugă încă 1.000 ale altor entităţi.
"Şi atunci, aceste 1.500 de locuri sunt şi publice şi private, în sensul în care Agenţia Naţională Antidrog are trei centre, unde sunt aproximativ 200 de beneficiari. De locuri, nu de beneficiari, că e o discuţie aici. Ministerul Sănătăţii are două centre: Obregia şi Sfântul Stelian, unde să zicem că ar mai fi vreo 400 de locuri împărţite. Şi, în rest, mai suntem noi, cu 650 de locuri, mai este ANIT-ul, unde sunt aproximativ 200 de locuri – privat, servicii private – şi Color Mind, servicii private. Şi acestea sunt 1.500", explică Cristina Fierbinţeanu, coordonator al centrului ARAS Arena.
Aproape un milion de români au consumat un drog cel puţin o dată în viaţă, iar câteva zeci de mii sunt dependenţi, spun specialiştii antidrog. Vorbim însă doar de oameni cuprinşi în statistici, nu de numărul real. Şi, în timp ce în afara ţării astfel de tratamente sunt decontate de stat, în România lucrurile stau altfel.
"Costurile pentru ei… avem trei programe: în funcţie de dorinţele şi posibilităţile lor avem programul lunar, care este 650 de lei, avem programul lunar pentru persoanele care au peste 18 luni în tratament, deci o mare stabilitate şi care este de 800 de lei şi avem şi programul zi de zi se numeşte, care cred că este – unic în România e clar – s-ar putea şi în Europa, că nu cred că europenii iau bani clienţilor ca să le dea metadonă, ci oferă totul prin programele lor de sănătate, nu ca la noi, în România, Costă 18 lei. Idealul iniţial a fost să creştem accesul consumatorilor care nu-şi permiteau, la aceste servicii", mai spune Cristina Fierbinţeanu.