Bărbatul are 74 de ani. Cabana în care trăiește de aproximativ 40 de ani se află la 200 de kilometri de cel mai apropiat drum. Este așezată în apropierea unui lac, la poalele unui versant.
Omul complet izotat de civilizație, își procură hrana pescuind sau culegând roadele pădurii. Își caută zilnic lemne de foc, iar hainele și le spală într-o într-o baie veche, improvizată, în aer liber.
”Este o viață frumoasă.Toată lumea și-ar dori să trăiască așa, dar nimeni nu o face niciodată”, spune Ken.
Bărbatul este originar din Derbyshire, Marea Britanie. El povestește că a început să lucreze de la vârsta de 15 ani, construind stații pentru pompieri. Viața i s-a schimbat la vârsta de 26 de ani, când a fost bătut de o bandă de bandiți după o noapte în oraș.
A suferit o hemoragie cerebrală și și-a pierdut cunoștința timp de 23 de zile. "Au spus (n.r.- medicii) că nu mă voi recupera niciodată. Au spus că nu voi mai vorbi niciodată".
”Au spus că nu voi mai merge niciodată, dar am făcut-o.Atunci am decis că nu voi trăi niciodată în condițiile nimănui în afară de ale mele”, a spus el.
Ken a început să călătorească și a devenit interesat de ideea sălbăticiei. În Yukon, teritoriul canadian care se învecinează cu Alaska, el s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă pur și simplu ar ieși de pe autostradă și ar merge către ”nicăieri”. Și chiar asta a făcut, călătorind aproximativ 22.000 de mile înainte de a reveni acasă.
În timp ce era plecat, părinții lui au murit și nu a aflat până nu s-a întors. Povestește că moartea lor l-a afectat mai târziu, nu pe loc.
”M-a lovit mai târziu. Nu am simtit nimic (n.r. - pe moment)." Ulterior, Ken a străbătut Marea Britanie și se afla la Rannoch, în Highlands, când s-a gândit brusc la părinții săi și a început să plângă.
”Am plâns tot drumul în timp ce mergeam”, spune el.
„M-am gândit unde este cel mai izolat loc din Marea Britanie. Am înconjurat și am urmărit fiecare golf unde nu era o casă construită. Sute și sute de mile de nimic. M-am uitat peste lac și am văzut această pădure."
Știa că găsise locul în care dorea să stea. Ken spune că acesta a fost momentul în care a s-a orpit din plâns și și-a încheiat rătăcirea constantă.
El a început să construiască o cabană din bușteni, după ce a experimentat mai întâi designul folosind bețe mici. Trăiește fără electricitate, gaz sau apă curentă și semnal de telefon mobil. Lemnele de foc trebuie tăiate în pădure și duse înapoi la adăpost.
Cultivă legume și se hrănește cu fructe de pădure, dar principala sa sursă de hrană provine din lac. ”Dacă vrei să înveți cum să trăiești o viață independentă, trebuie să înveți cum să pescuiești”, spune el.
La zece zile după filmarea documentarului BBC, în februarie 2019, Ken a suferit un accident vascular cerebral în timp ce era afară, în zăpadă. A folosit o baliză de localizare personală GPS, pe care i-a fost dată cu câteva zile înainte, pentru a declanșa un semnat SOS, care a fost trimis automat la un centru de răspuns din Houston, Texas.
A fost anunțată paza de coastă din Marea Britanie, iar Ken a fost transportat cu avionul la spitalul din Fort William, unde și-a petrecut șapte săptămâni recuperându-se. Personalul a făcut tot ce a putut pentru a se asigura că bătrânul își poate continua existența independent, iar medicii au încercat să-l convingă să se mute înapoi în civilizație, unde ar avea un apartament și îngrijitori.
Ken a vrut doar să se întoarcă în cabina lui. Cu toate acestea, bărbatul a fost nevoit să accepte ajutorul celor din jur.
Pădurarul care are grijă de pădurea în care locuiește Ken îi aduce mâncare la fiecare două săptămâni, pe care bătrânul o plătește din pensie. ”Oamenii în aceste zile au fost foarte buni cu mine”, a povestit el.
La un an de la prima sa salvare, Ken a trebuit să fie transportat din nou la spital, după ce a fost rănit de o grămadă de bușteni care s-a prăbușit peste el. Toruși, el spune că nu este îngrijorat de viitorul său.
”Nu am fost pus pe pământ pentru totdeauna. Am avut multe incidente, dar se pare că le-am supraviețuit. Sunt obligat să mă îmbolnăvesc din nou cândva. Mi se va întâmpla ceva care mă va ucide într-o zi, așa cum se întâmplă cu toți oamenii. Dar sper să ajung la 102”.