La 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”.
S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit. Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii.
Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise, spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte.
„Stelele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/Până ce pier
După un semn/Clătind catargele/Tremură largile/Vase de lemn;
Nişte cetăţi/Veghind întinsele/Si necuprinsele/Singurătăţi
Orice noroc/Şi-întinde-aripile/Gonit de clipele/Stării pe loc. Până ce mor
Pleacă-te îngere/La trista-mi plângere/Plină de-amor.
Nu e păcat?/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”
Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.
Sursă: adevarul.ro