PAȘTE 2019. Cu doar câteva zile înainte de Paști, Episcopul romano-catolic de Iași le-a trimis credincioșilor ce se pregătesc de Învierea Domnului, tradiționala Pastorală.
"Misterul Paștelui ne face să înțelegem că acela care a înviat a trebuit mai întâi să treacă prin proba morții, dovedind cea mai mare umilință pe care omul a putut-o cunoaște în istoria sa. Isus, care s-a umilit până la moarte, și încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), înviind glorios din morți, ne învață care este adevărul despre viața omului, un adevăr întărit de înțelepciunea divină, și anume că orice înălțare autentică presupune jertfă și umilință. Numai după ce „s-a nimicit pe sine” a putut Isus să se ridice și să învingă moartea. Acest adevăr al victoriei asupra morții reprezintă pentru cei ce cred lecția „bobului de grâu”, care ne descoperă același adevăr, confirmat de natură, că oricărei înălțări îi precedă, într-un anumit sens, umilința și moartea. În multe feluri s-a umilit Isus Cristos pe parcursul vieții sale ascunse și publice, însă alegerea morții pe cruce și a așezării trupului său într-un mormânt reprezintă în gradul cel mai înalt legea germenului vieții așezat de Creator în om, în făptura sa cea mai iubită, care nu poate să fie învinsă de nimic, nici chiar de moarte.
Destinul bobului de grâu ne face să trăim nădejdea că, murind în Cristos și prin Cristos, ne vom bucura de o speranță vie, cea a vieții fără de sfârșit. Acest bob de grâu – imagine a lui Isus – a căzut de sus, de la înălțimea cerului; a fost sacrificat, pentru ca noi, cei de jos (cf. In 8,23), să ne transformăm, să ne ridicăm, să ne desprindem de legăturile noastre pământești, de tot ceea ce este păcat, ca să devenim capabili să trăim în lumina învierii. Papa Francisc spunea într-o predică pascală: „Isus, bobul de grâu semănat de Dumnezeu în brazdele pământului, a murit ucis de păcatul lumii, a rămas două zile în mormânt; însă moartea lui conținea întreaga putere a lui Dumnezeu, care s-a eliberat și s-a manifestat în a treia zi: învierea Domnului nostru Isus Cristos”.
În moartea lui Isus putem contempla, așadar, umilința și înălțarea deopotrivă. Sfântul Paul ne vorbește despre moartea Mântuitorului ca despre o umilire: „S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,8). Sfântul Ioan, evanghelistul, în schimb, ne redă cuvintele lui Isus despre propria răstignire, văzând în ea o înălțare: „Iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32). Înălțarea nu exclude niciodată umilința, ci o presupune. O credință superficială poate privi umilințele pe care ni le oferă experiența vieții cu o atitudine ostilă, respingătoare, reproșându-i lui Dumnezeu că prin ele ne simțim înjosiți, disprețuiți și lipsiți de orice valoare. O credință matură știe însă că toți cei plăcuți Domnului se încearcă în cuptorul umilinței (cf. Sir 2,5), nu pentru a fi zdrobiți, ci pentru a fi făcuți demni de o mai profundă comuniune cu Dumnezeu.
Inspirându-ne din îndemnul sfântului Paul, vrem să formăm în noi sentimentele pe care le întâlnim la Isus (cf. Fil 2,5), să ne facem proprie virtutea umilinței în mediile principale în care ne desfășurăm viața: familia, școala, locul de muncă; să acceptăm sacrificiul drept cale prin care ne „nimicim” în favoarea celorlalți, în numele iubirii, pentru a ne înălța tot mai mult la Dumnezeu, la cele de sus (cf. Col 3,1), având convingerea că, prin eliberarea de păcat, Isus este învingător în noi și ne face vrednici să ne înălțăm împreună cu el, de vreme ce locuiește în sufletele noastre.
Creștinismul pe care îl profesăm și îl mărturisim nu este o moștenire a celor învinși, a celor fără orizont sau a celor al căror orizont de viață este închis sau întunecat. Cel credincios, chiar dacă ar trebui să treacă prin nenumărate suferințe și încercări, are un fundament în Isus Cristos, care a transformat moartea din Vinerea Mare în bucuria din Duminica Paștelui. Acesta este cu adevărat suportul celui ce crede, știind că încercarea și suferința, chiar dacă ar dura zile, luni sau ani, vor face până la urmă loc germenului vieții, seminței învierii din suflet, acoperite trecător de pulberea întunecată a pământului, însă gata să se trezească din întunericul mormântului la bucuria luminii și a vieții.
Îndreptându-se spre Ierusalim – unde știa că va fi dat pe mâna păcătoșilor care îl vor biciui și răstigni, cum ne relatează evangheliștii -, Isus, care avea de la Tatăl mandatul să se dăruiască pentru toți, îi anunță pe ucenici de trei ori despre drumul jertfei sale, când va fi dat morții din partea celor răi. El îi încurajează pe cei trei apostoli, Petru, Ioan și Iacob, le arată pe muntele schimbării la față chipul său strălucitor și îi face să audă glasul Tatălui, iar apoi îi invită să-l urmeze până sus pe un alt munte, pe Calvar, locul supremei sale mărturii și iubiri, pentru ca ei, cei aleși, să fie întăriți pe drumul lor de martori și vestitori ai Celui Înviat. Argumentul cel mai puternic al misiunii sale mântuitoare trebuia să fie jertfa supremă a iubirii sale: iubirea l-a adus pe pământ – iubirea trebuia să fie imboldul jertfei sale răscumpărătoare.
Sunt vrednice de amintit mai ales cuvintele lui Isus adresate apostolilor în drumul său spre Ierusalim, spre Calvar și spre cruce: „Și a început Isus să le arate ucenicilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21), adevăr pe care ni l-a prezentat și evanghelistul Marcu: „Atunci a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și cărturari, să fie ucis și a treia zi să învie. Și le spunea aceasta în mod deschis” (Mc 8,31-32).
Dragi frați și surori,
În bucuria acestui măreț și mângâietor adevăr, să trăim Paștele cu simțăminte adânci de credință, apropiindu-ne mai ales de cei care cu dor așteaptă trecerea Domnului prin sufletul lor însetat de pace și prin locuința lor săracă și lipsită de căldura iubirii reciproce, pentru a revărsa asupra ei o rază a luminii învierii sale.
Să stăm mai aproape de cei care sunt copleșiți de încercări și dezamăgiri, pentru ca încrederea lor în Domnul să fie mai motivată; să fim alături de cei care, crezând că se descurcă și fără Dumnezeu, aleg să se încreadă doar în propriile puteri și capacități, ca și ei să fie convinși că viața își găsește sens doar în Cel care a creat-o și care îi poate oferi împlinire. Să ne apropiem cu mai multă căldură de cei care s-au îndepărtat de Biserică, arătându-se intoleranți față de greșelile și slăbiciunile ei, ca să înțeleagă adevărul că ea este pentru toți un loc de purificare personală și de regăsire comunitară a lui Dumnezeu. Să trăim cu toții bucuria Învierii ca pe cel mai mare dar pe care-l putem primi de la cel ce este viața și învierea noastră.
În fața tuturor greutăților, să spunem și noi împreună cu apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Numai tu ești învierea și speranța noastră.
Doar așa vom putea cânta împreună cu toți cei care cred în misterul învierii Domnului: Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață și speranță dăruindu-le!Amin.
Iar vouă, tuturor, vă doresc: Sărbători fericite!
Paște binecuvântat!
Petru Gherghel,
episcop de Iași
sursa: magisteriu.ro