În urmă cu aproape o lună, de Ziua Națională a Adopției (2 iunie), Cornelia a decis să-și spună povestea de copil adoptat. O dramă peste care a trecut cu greu și după mulți ani, precum a relatat presei locale.
La 46 de ani, purtătoarea de cuvânt a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș a vorbit deschis despre trauma abandonului, dar și despre șansa de a fi ulterior adoptată.
„Am plecat cu mama de mână, fericită că mergem la plimbare. De la Vâlcea la Câmpulung-Muscel. Ajunse la destinație, ea mă îndemna să mergem mai repede, că se face noapte! Ploua, era o ploaie rece de toamnă. Am ajuns într-o clădire impunătoare care mie mi se părea un palat”, spune ea.
Bătută de îngrijitoarele din orfelinat, pentru că plângea după mama ei
Atunci a fost însă ultima oară când și-a văzut mama naturală: „Am așteptat-o ore, zile, ani. Am plâns în noaptea aceea ore întregi și cerând să vină mama”. „Am plâns până când una din îngrijitoare m-a bătut zdravăn, ca să tac, pentru că îi deranjam și pe ceilalți.
Cred că de atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlați.”, povestește Cornelia Mandu.
„Trăiesc și acum cu teama de a nu fi abandonată” Chiar dacă au trecut 41 de ani de la acel moment, Cornelia Mandu trăiește încă marcată de momentul de cotitură din viața ei, cel când a fost abandonată: „Mai târziu am aflat că asta însemnă abandon. Și, recunosc, și acum trăiesc cu teama să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc”.
Din acea zi, Casa de Copii Câmpulung a devenit casa ei pentru o vreme. „Suflete ca și mine, adunate laolaltă, cu destine asemănătoare, copii care așteptau zi de zi să plece…la mama, să fie iubite, îmbrățișate.
”Am ieșit în viteză din rând și m-am repezit în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând «tata, tata!»”
În primăvara următoare, un cuplu a intrat pe ușă casei de copii, iar prima întâlnire cu Cornelia a însemnat noua ei familie.
„Țin minte ca astăzi, cum în timp ce mă întorceam de la masă cu colegii, așezați ordonat în rând, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui, o femeie minionă, cam tristă și retrasă, iar eu am ieșit în viteză din rând și m-am repezit pur și simplu, în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând «tata, tata!»”.
Atunci toată lumea a amuțit, dar bărbatul a spus, cât se poate de firesc: „ea e copilul meu!”.
„Au fost și vor rămâne singurii mei părinți. Mi-au dat o educație frumoasă, m-au iubit în felul lor și au avut grijă să nu îmi lipsească nimic”, mai spune ea.
Cornelia a aflat ulterior că unicul fiu al părinților ei adoptivi a murit la numai 24 de ani, exact când terminase Medicina. Ea a fost copilul dorit pentru a le alina suferința.
Și-a reîntâlnit mama naturală după 30 de ani
Despre mama ei naturală, Cornelia Mandu recunoaște că a urât-o:
„Am crescut cu gândul la ziua toamnei mele, dar și cu o ură pe care nu am putut să o înfrânez față de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat.
Promisiunea ei că se va întoarce la mine a fost cea mai urâtă minciună din viața mea. I-am demonstrat însă că eu nu am uitat-o. Am căutat-o după ce ai mei au murit.
Au trecut treizeci de ani până ne-am revăzut. Cred că și într-o mulțime cu mii de oameni, ne-am fi recunoscut, dar asta nu înseamnă nimic pentru mine. Eram om în toată firea, mamă la rândul meu.
Inițial am vrut doar să o umilesc, să o reneg privind-o în ochi, dar am învățat să o iert.
A avut varianta ei, a avut scuzele ei. Eu aveam în suflet atâta ură, dar am învățat să depășesc momentul. O respect pentru că mi-a dat viață. Și asta e tot.