OLIMPIADĂ. Mama înotătorului Robert Glință (18 ani), sportivul care a reprezentat Romania la Jocurile Olimpice de la Rio și a reușit un loc 8 în finala de 100 metri spate, a decis să le împărtășească tuturor experiența sa alături fiul ei, un tânăr care face performanță și de care este extrem de mândră. Iată ce le transmite românilor Irina Glință, într-un mesaj postat pe pagina sa de pe un site de socializare, scrie Libertatea.
"Din startul acestor rânduri, aş vrea să lămuresc clar un lucru: ceea ce urmează este strict opinia mea personală, un punct de vedere pe care mai degrabă îl exprim, decât îl vreau aprobat sau dezaprobat. Apoi, aş vrea să declar răspicat: nu sunt un specialist. Sunt doar un observator. Sunt un părinte care a participat, ca spectator, la zeci de competiţii de înot, care a cunoscut îndeaproape sportivi, părinţi de sportivi, care a fost martor la scrierea unor poveşti de viaţă dramatice – soldate cu răni psihice ireparabile, pentru câţiva dintre copiii cu rezultate excelente înainte de juniorat, nevoiţi să renunţe la înot.
Ceea ce m-a determinat să scriu nu este prestaţia lui Robert la această Olimpiadă (de care aş fi absurdă să nu mă declar extrem de mulţumită, daţi fiind paşii mărunţi cu care se avansează - cu foarte mici excepţii - în acest sport), nici consternarea generată de „aproape-absenţa” românilor din topurile disciplinelor desfăşurate până acum la această competiţie planetară de lux. Ci am scris ca reacţie la acele foarte multe mesaje pe care le-am primit, prin care eram felicitată pentru Robert, prin care eram încurajată „să o ţin tot aşa”, prin care mi s-a mulţumit(?!) sau mi s-a mărturisit: „Şi copilul meu vrea să ajungă asemenea lui!”. Aşadar, Robert este un exemplu. Un vis. Nu aş vrea ca acestor copii să li se frângă aripile, înainte ca măcar să ştie ce este acela un zbor!
Scopul acestor rânduri nu este de a acuza pe cineva. Sportul, la nivel planetar, s-a dezvoltat, la fel cum s-au dezvoltat toate tehnologiile legate de infrastructură, de medicină, de educaţie, ş.a.m.d. La noi - la fel ca drumurile, spitalele, unităţile de învăţământ etc. - sportul funcţionează încă pe principiul „hei-rup-ismului”. Chiar şi în ramurile sportive unde se poate găsi cu uşurinţă o masă de selecţie (a se vedea fotbalul), ne bazăm pe forţa brută a sportivilor, pe capacitatea lor proprie de concentrare, de rezistenţă extremă în condiţii de stres şi de competiţie la nivel înalt.
Observăm cu toţii că trăim într-o perioadă în care sportul s-a „ştiinţifizat”. Să iei o mână de sportivi şi să te bazezi exclusiv pe talentul lor, pe munca lor, pe seriozitatea lor, nu mai este suficient pentru a te putea bate de la egal la egal cu multele ţări care şi-au stabilit ca o a doua religie sportul.
Nu ştiu care sunt motivele pentru care noi nu reuşim să ţinem pasul cu evoluţia disciplinelor sportive la nivel global. Dar mă pot pronunţa, trăind experienţa de părinte al lui Robert, asupra unor aspecte care NU împiedică înotul să mai „inventeze” nişte campioni.
Nu, nu este vorba de bani. Sunt sportivi şi părinţi de sportivi care sunt dispuşi să plătească ei pentru a obţine performanţe.
Nu, nu bazinele puţine şi starea lor fizică sunt problema. S-au câştigat medalii de către sportivii români în condiţii şi mai precare de pregătire decât acestea.
Nu, nu lipsa copiilor care ajung să practice înot de performanţă ne împiedică să avem „o masă de selecţie” pentru competiţiile inernaţionale majore. Robert, spre exemplu, provine dintr-un club municipal care avea şi câte douăzeci de multipli medaliaţi la o singură ediţie a campionatelor naţionale pentru copii (şi nu mă întrebaţi câţi dintre ei mai fac înot de performanţă, căci prefer să nu vă răspund – din motive de conservare a unui moral bun).
Dacă la handbal o nereuşită poate fi legată de o stare generală de oboseală, la scrimă şi la tenis de masă de o conjunctură generată de tragerea la sorţi, la gimnastică de o „fisură” transformată în „fractură” şi de o serie de ghinioane care au decimat lotul naţional, la atletism de „neşansa” de a fi contemporan cu sportivi care se încăpăţânează să intre în cartea recordurilor cu fiecare păşire pe stadion, la înot (poate şi la alte sporturi) neputinţa de ne clasa în primii 8-16 la nivel mondial este o boală. Şi nu una oarecare, ci una precum cancerul. Adică, una care preconizează o moarte sigură, rapidă, dureroasă, desfigurantă a celor ce păşesc în arena internaţională. Rezistă numai cine este foarte puternic psihic, cine refuză să se creadă bolnav, cine refuză să admită că această maladie este incurabilă.
Da, avem ghinionul că nu ni se mai nasc genii sportive. Nu ni se mai nasc talente de necontestat. Dar, oare, nu s-au născut „chiar sub nasul nostru”, şi noi nu le-am sesizat?
Să-l luăm pe Phelps, de exemplu. El nu este un talent – este un FENOMEN! O excepţie de la rasa umană pe care, dacă oamenii de ştiinţă ar reuşi să o identifice din mulţime, s-ar reinventa o nouă categorie de populaţie – una numită „super-sapiens”. Dar, chiar şi aşa, lui i se acordă un tratament special. Nu i se lasă doar talentul să vorbească în competiţii. Are o întreagă echipă care îi exploatează resursele, îi menajează eforturile inutile, îi construieşte o „armură” tehnică, psihică, nutritivă, de orice natură.
Şi România are nevoie, părerea mea, de o echipă. Însă nu de una care să funcţioneze dispersat, care într-un oraş, care într-altul, în oricare alt loc decât sub o lupă severă atotcunoscătoare. O echipă care să vină cu un program argumentat, eventual încercat în alte ţări, care să mecanizeze sistemul celor selectaţi în lotul olimpic printr-o inginerie, şi nu printr-o bazare exclusivă pe muncă, talent şi psihic nativ bun. Şi preferabil (părerea mea) o echipă externă, imună la orgoliile care se tot doresc etalate la toate nivelurile posibile.
N-aş vrea să fiu înţeleasă greşit. Nu dau în nimeni. Nu acuz pe cineva. La noi, atât cât am eu cunoştinţă, toată lumea încercă să-şi facă bucăţica (în limitele priceperii) cât poate mai bine. Sportivii, antrenorii, conducerea federaţiei – toţi. Numai că o fac individual. Şi, precum în fabula cu racul, broasca şi ştiuca, fiecare trage „sacul” performanţei în ce direcţie crede că e mai „nimerit”. Este precum în cazul confecţionării unui sacou: dacă dăm fiecare parte să fie croită de un alt croitor (şi nu după un tipar, ci după „inspiraţia proprie”), există mari şanse ca, atunci când îmbinăm mânecile cu gulerul, cu piepţii şi cu spatele, să nu iasă deloc o haină demnă de îmbrăcat, demnă de ne prezenta cu ea la o petrecere (şi ce mai petrecere este olimpiada!).
Şi nu pot fi condamnaţi cei ce, pe bucata lor de responsabilitate, fac tot ce pot, tot ce ştiu. Nu e greu să îţi dai seama că îşi dau silinţa. Că, fiecare în parte, respectă regulile, se supune normelor legale în vigoare, că aplică graficul de antrenament corect, potrivit. Dar este nevoie ca toţi să tragă în aceeaşi direcţie, să intre în aceeaşi „schemă logică de programare”.
Aşa cum am observat eu „ne-unitatea” antrenorilor şi federalilor din ţara noastră, nu cred că avem vreo şansă să se creeze un nucleu din rândul specialiştilor români. Probabil că avem nevoie de o echipă formată din afara ţării, care să fie implementată ca un focos în această bombă nefuncţională – nataţia românească. Repet, nu pentru că nu avem români pregătiţi, ci pentru că orgoliile personale nu le permit celor însărcinaţi cu pregătirea sportivilor să se lase conduşi, să se lase îndrumaţi. Poate numai acel strung profesionist venit din afară ar avea puterea să şlefuiască ceea ce antrenorii de club descoperă, ceea ce federaţia alege că reprezintă un potenţial. De aceasta ar fi nevoie: de „cineva” (nu însă o singură persoană) care să taie ce e de tăiat, care să adauge ceea ce este de adăugat, care să corecteze ceea ce este de corectat. Ne-ar trebui o „mână de fier”, care să-şi impună priceperea cu fermitate, prin argumente profesioniste, dezbărate de orice ambiţie personală puerilă. Şi să aibă „acte în regulă”, să i se permită să facă aceste şlefuiri fără intervenţii sau influenţe părtinitoare.
Nu cred că a aduce pe cineva din afară ar trebui să însemne o ofensă pentru nataţia românească, pentru cei care o conduc. Şi nu văd de ce antrenorii şi conducătorii de cluburi ar avea de ce să refuze un asemenea ajutor. Îmi vine în minte situaţia Olandei, imediat după olimpiada trecută: faptul că antrenorul ei a ales să plece în Australia şi să antreneze naţionala de acolo, a schimbat raportul de forţe între cele două ţări. Am văzut un interviu în care olandezele admiteau că scăderea lor de formă (fizică şi morală) se datorează în mare parte plecării antrenorului, în timp ce australiencele se mândreau (şi cine este Australia în nataţia mondială!) că, graţie acestui antrenor străin, au căpătat tot ceea ce le lipsea pentru a deveni cele mai bune.
De ce „bat câmpii” cu importarea unui „procesor”? Pentru că, dacă se alege cineva din interior, izbânda este moartă înainte de a se naşte. Nu din pricina nepriceperii, ci din pricina invidiei celorlalţi. Da, am folosit cuvântul acesta grav: invidie. Din invidie şi din dorinţa de a-şi aroga un merit de la începutul până la sfârşitul (oricât ar fi el de rapid, sau chiar cu preţul de a fi rapid) carierei unui sportiv, antrenorul care a descoperit un sportiv nu vrea să îl lase pe mâna altuia. Din invidie, dacă avem câţiva antrenori care au avut rezultate în trecut (şi avem, Slavă Domnului!), aceştia nu îşi împart opiniile avizate, experienţa şi viziunea decât preferenţial. Din invidie, se bagatelizează rezultatele prezente ale unor sportivi, sub ameninţarea zeflemitoare „Las’, că mai vedem noi peste doi ani!”. Din invidie, se inventează poveşti despre copii şi antrenori, din invidie se formează grupuri de bârfitori.
Ori, dacă vrem mai mult, în primul şi în primul rând trebuie să renunţăm la noi înşine. Sportivii o fac. Ştiu, personal, foarte mulţi copii şi tineri care au renunţat la casa lor, la famiile lor, care îşi petrec aproape toată ziua în altă parte decât într-o locuinţă proprie (mai mult pe drumuri, prin bazine, prin şcoli şi prin casele altora). Trebuie să o facă şi antrenorii - să renunţe la ambiţiile personale care dăunează sportivilor. Trebuie să o facă şi cei care răspund de coordonarea lotului – să renunţe la complacerea realizării că au făcut tot ce se putea, că au dat tot ceea ce li s-a cerut. Să o facă toţi, pentru un singur scop: progresul sportivului, însuşirea de noi şi noi cunoştinţe de către întreaga echipă, crearea unui corp care să aibe o singură inimă – aceea de român.
Repet, nu o spun ca să dau în cineva. O spun pentru cei care „înghit” kilometri de înot, cu tot cu clorul şi mizeria din bazin, care-şi alimentează energia cu visuri, care se hrănesc cu porţii mari de speranţe dimineaţa, la prânz şi seara, în loc de desert. Visul lor este să ajungă la Olimpiadă. Pare un vis suprem (oh, cât de greu ajung românii, în zilele noastre, să-şi îndeplinească baremele la înot!), însă, odată ajunşi acolo, îşi doresc mai mult. Pentru că, da, chiar se poate! Şi ceilalţi sunt oameni. Şi ceilalţi au aceleaşi limite şi aceleaşi grupe de muşchi, acelaşi număr de organe interne, de membre şi de orice compune teoretic corpul uman. Doar că au de partea lor, mai nou, ştiinţa. Au ridicat sportul nu la rang de artă, ci la rang de precizie cibernetică. Totul se exploatează. Totul se completează. Totul se aşează în rotiţe care angrenează un roboţel ingenios.
Nimeni nu este vinovat şi toată lumea are dreptate. Dar, în sportul de performanţă, nu este vorba despre a avea dreptate – părerea mea. Este vorba despre o supunere, despre o coeziune, despre o implementare într-un tot, într-o maşinărie cu un soft bine proiectat, cu mai multe componenente, dar care deservesc aceeaşi funcţie. Ca, spre exemplu, corpul uman: avem mâini, picioare, ochi etc. – fiecare cu frumuseţea şi rolul său – însă, dacă vrem să mâncăm, folosim şi gura, şi ochii, membrele superioare şi chiar cele inferioare (fie că stăm jos sau în picioare). Acesta, cred eu, că ar trebui să fie dezideratul nataţiei româneşti. Să angreneze toate componentele acestui sport (partea umană – cu antrenori, sportivi, specialişti –, cu partea tehnică – tratate teoretice, împrumuturi din experienţa ţărilor care au reuşit – şi, nu în ultimul rând, cu partea psihologică – care se obţine prin implementarea ideii de echipă, de unitate, de putere colectivă) şi să creeze un roboţel inteligent.
S-ar putea ca Robert să aibă de suferit, de pe urma a ceea ce am scris. Sper, însă, să se înţeleagă: nu pentru a-i apăra lui un drept sau pentru a-i croi o cale, am recurs la împărtăşirea acestei opinii personale. Robert este un caz fericit. El a reuşit. În pofida multelor piedici care i s-au pus, în ciuda puţinelor şanse care i s-au dat, el a ajuns acolo unde şi-a propus. Nu se va opri aici, şi nu pentru că mă hazardez eu în promisiuni. Ci pentru că, de-a lungul multelor încercări, am simţit că Bunul Dumnezeu are un plan cu el. Şi când Mâna Lui înaltă protejează, omul, orice armă ar folosi, e neputincios.
Nu este pentru prima dată când spun ce gândesc, ce simt, ce văd. Multă lume m-a întrebat de ce nu am mai făcut-o în ultima vreme (pentru că, au zis ei, aşteptau cu interes să citească ceea ce scriam). Nu m-am oprit pentru că îmi era frică să vorbesc. Nici pentru că eram mulţumită de ceea ce vedeam sau pentru că lucrurile pe care le observam nu îmi mai generau nicio emoţie. Ci m-am oprit pentru că, de câte ori scriam, aprindeam un conflict. Lumea e tare dornică de război! Să scoată săbii este sportul preferat al românilor (acum, e şi dovedit – taaare mult mă mai bucur pentru fetele de la scrimă! nu pentru că nu aveam încredere în ele, ci tocmai pentru că vorbeam despre acea conjunctură care nu întotdeauna asigură celor mai buni un loc pe podiumul competiţiei care se desfăşoară o dată la patru ani). Şi doar de scânteia generată de scrierea mea păreau că au nevoie cei ce se împărţeau numaidecât în tabere - îi şi vedeam cum deveneau campioni la a spune răutăţi, cum „săreau” la orice „gât” nimereau, doar-doar să-şi verse focul.
Eu nu îmi doresc un conflict. Nu îmi doresc să împart lumea în tabere. Repet, nu vreau să atrag de partea mea pe cineva sau să ridic pe cineva împotriva-mi. Îmi doresc doar ca aceşti copii ai României să se poată antrena în pace, în condiţii care să le ofere şanse egale tuturor (indiferent de la ce antrenor provin, din ce zonă a ţării şi ce club au reprezentat cândva). Îmi doresc ca aceşti copii ai căror părinţi mi-au scris (oh, dacă aţi ştii cum am simţit emoţia transpusă în acele cuvinte!) felicitându-mă, dorindu-i toate cele bune lui Robert şi împărtăşind cu mine speranţa că vor fi şi ei cândva „în pielea mea” să facă parte dintr-o ramură a înotului echipată cu tot ceea este necesar. Cu nimic mai mult decât cu ceea ce sunt echipate şi celelalte naţiuni.
Şi îmi mai doresc ca aceşti micuţi înotători să aibă o viaţă sportivă cât mai lungă, încununată de succese şi de visuri împlinite! Pentru a fi în număr cât mai mare la olimpiadele viitoare, este nevoie să schimbe ceva. Altfel, vom număra din nou pe degetele de la o mână reprezentările româneşti în competiţia de nataţie", a scris Irina Glință, pe Facebook.