Nihil Sine Deo

Înfrânții vieții spun mereu „nu pot”. Învingătorii sunt cei care nici măcar nu văd negația și pentru care totul începe cu POT.

Continuă cu „vreau” și se adaugă un praf de nebunie creativă. Demersul nostru nu promite să vândă rețete ale succesului livrate în țiplă.

Este însă vital pentru sănătatea societății să vorbim despre oameni care au reușit. Da, au reușit să construiască ceva care, în ochii majorității se traduce în avere ori faimă, dar, în fapt, este vorba despre o construcție care contribuie la binele unui grup mai mare.

Percepția mea este că, în timp ce tsunami-ul decredibilizării sub ploaia de acuzații de corupție ori lipsă de profesionalism lovește fiecare pilon posibil al societății în care trăim, undeva trebuie fiecare să găsească piedica de la pistolul pe care îl simte îndreptat către el. Generațiile în viață acum au întrebări diferite. Z se întreabă: de ce să învăț si de ce să respect reguli, furioșii M trăiesc în antagonism cu ei înșiși, fie sunt anarhiști și atei, fie sunt religioși până la habotnicie… dar se pun de acord în nevoia de război cu oricine nu e de acord cu ei. Noi ceilalți, părinții si bunicii lor, ne luptăm în continuare cu fricile dobândite în ani de dictatură.

Prima lecție a acelor vremuri, care a rămas întipărită în noi ca o marcă cu fierul roșu, este să te descurci. Doamne, cum am ridicat la rang de țel suprem ideea de a te descurca! Nu de a construi un imperiu propriu pentru că înscăunarea era imposibilă, ci de a te descurca să supraviețuieșți în împărăția cu mii de împărați: de la vânzătoare până la șeful de secție din fabrică, de la șeful mic până la șeful cel mai mare toți aveau un drept de viață și de moarte asupra ta. Așa că astfel am dezvoltat lecția de aur numărul doi: să te descurci fără să atragi atenția ca să nu atragi furia mai marilor zilei. Unii au găsit refugiul în cărți și cultură, alții au avut curajul unor acte de dizidență mai mici sau mai mari Departe de mine aroganța de a pretinde că fac aici o analiză exhaustivă a reacțiilor la acea vreme.

Dar aici suntem, cu acest bagaj am ajuns în impasul actual, un impas profund al fricilor si lipsei de direcție, dublat de cel al lipsei modelelor de urmat. Nu mai credem în nimic, vedem doar impostori printre medici, preoți, profesori, politicieni și, desigur, oameni de afaceri. Rezultatul este că societatea e atrasă să apese pe trăgaci pentru a descătușa glonțul pornit spre inima ei. Să termine odată cu starea de depresie.

Continuarea, în ediția tipărită a revistei Români care se dezvoltă România.