În 1972, în timp ce călătorea în jurul lumii, barca familiei Robertson a fost atacată de balene. Săptămâni întregi au plutit în derivă, au fost forțați să bea sânge de țestoasă, să omoare rechini și să recugcă la măsuri extreme pentru a se hidrata și a supraviețui.
Într-o dimineață, Douglas Robertson, care avea atunci 18 ani, a auzit o bubuitură puternică, care a fost urmată de altele, apoi și-a dat seama că Lucette, goeleta de 13 metri pe care se afla familia, a fost atacată de balene, în mijlocul Pacificului. S-a uitat către tatăl său și a văzut că acesta avea deja apă până la genunchi. Apoi a văzut că barca lor era distrusă.
Familia Robertson pornise în călătorie cu 17 luni în urmă. Tatăl, Dougal, un fost căpitan de vas, părăsise marina comercială în anii '50 pentru a începe o nouă viață alături de soția lui, Linda. Au cumpărat o fermă în Peak District, Anglia, și și-au întemeiat o familie. Dar marea a rămas marea lui dragoste.
Astfel, după câțiva ani, când copiii erau deja mari, Dougal a decis să vândă ferma, să cumpere o barcă, să retragă copiii de la școală și să plece într-o călătorie în jurul globului, ca să-i învețe pe fiii lui ce înseamnă viața.
Au pornit în călătorie în ianuarie 1971. Anne, cea mai mare dintre copii, avea 18 ani, Douglas avea 16 ani, iar gemenii Neil și Sandy, aveau 11 ani. Primul an de călătorie a fost fantastic: au plecat din Anglia până în Portugalia, apoi Canare, Caraibe, Bahamas, Miami, Canalul Panama și Insulele Galapagos. Au stat aproximativ șase luni în Miami și au lucrat pentru a câștiga banii necesari pentru următoarea etapă de călătorie. În acest timp, Anne s-a îndrăgostit și a decis să nu mai continue aventura, însă familia a primit un alt pasager pe barcă, analistul financiar Robin Williams, de 23 de ani, care voia și el să facă înconjurul lumii.
Se aflau pe mare de 45 de zile, mergeau către Insulele Marquesas din Pacificul de Sud, când au fost atacați de balene, iar barca lor se scufunda. Tot ce aveau în acel moment era barca avariată și o plută primită în dar de la o familie islandeză cu care se împrieteniseră la începutul călătoriei.
Au aruncat pluta în mare, pentru că era singura lor șansă de supraviețuire, în condițiile în care goleta se scufunda. Douglas și-a dat seama că erau înconjurați de aproximativ 20 de balene, dar a trebuit să-și transfere familia pe plută.
„Eram îngrozit. M-am gândit: Așa este, Douglas, așa vei muri. O să fii mâncat de balene ucigașe. Nu știu cum am avut curajul să o fac. Cred că eram amorțit. Am stat în apă și i-am ajutat pe toți să urce pe plută”, a povestit Douglas pentru The Guardian.
Douglas a fost ultimul urcat pe plută. În scurt timp și-au dat seama cât de fără speranță era situația lor. Erau la sute de kilometri de uscat, cu o plută și o barcă inundată. „Aveam apă și mâncare pentru 10 zile, dacă nu mâncam mult. Aveam și un manual despre cum să supraviețuiești pe plută. Pe ultima pagină scria: „Mult noroc!”, a spus Douglas.
Linda a fost prima care s-a panicat și și-a întrebat soțul: „Dougal, fii sincer cu noi. Vom muri sau avem vreo șansă?”. Însă acesta nu știa răspunsul.
Familia și-a evaluat situația. „Ne-am promis unul altuia să nu ne mâncăm. Să murim în liniște dacă la asta s-ar fi ajuns”, a povestit Douglas.
După șase zile, naufragiații au zărit o navă, dar nu au putut să folosească rachetele de semnalizare din cauza riscului de explozie. Așa că nava s-a îndepărtat. „A fost cumplit și am plâns”, a spus Douglas. Și-au dat seama că nu se puteau baza pe o navă care să-i salveze și s-au gândit să ajungă cumva pe cel mai apropiat țărm care era Costa Rica și era la o distanță de 75 de zile, având în vedere mijloacele lor de deplasare.
Mai aveau foarte puțină mâncare când o țestoasă a sărit pe plută. Însă uciderea unei țestoase s-a dovedit a fi extrem de grea.
În a doua săptămână de naufragiu erau înfometați. „Nu ne gândeam la nimic altceva decât la mâncare. Am vorbit tot timpul despre mâncare”.
Când pe plută a urcat o a treia țestoasă, erau hotărâți că aceasta nu va scăpa. „Am legat-o cu o frânghie și i-am tăiat gâtul. Am scurs sângele într-o ceașcă și tata a fost primul care a băut și ne-a spus că nu este sărat”.
După 12 zile, erau în pragul nebuniei și așteptau ploaia care a venit după mai multe zile. „A plouat în final și eram atât de fericiți. Cântam, adunam ploaia, umpleam toate recipientele cu elixirul vieții și am băut cât am putut”.
După alte câteva zile și-au dat seama că erau urmăriți de rechini. Au reușit să captureze unul după ce l-au lovit cu o vâslă în cap, apoi l-au mâncat.
Timpul s-a scurs în felul acesta și după cinci săptămâni nu știau dacă vor fi salvați. Familia a supraviețuit cu carne uscată de rechin și apă de ploaie. Douglas era complet dezbrăcat, pentru că hainele lui putreziseră. Știau că pot muri după primul val mai mare.
Pe 23 iulie 1972 au văzut o navă. Era un pescador japonez, Toka Maru II, care i-a salvat. Douglas a aflat mai târziu că un marinar i-a văzut și a crezut că sunt pirați, fiind cât pe ce să fie abandonați.
Apoi familia s-a întors acasă, în Peak District, unde relația dintre Dougal și Linda a început să se destrame. După un an au divorțat.
„Mama și tata nu s-au iertat niciodată pentru ceea ce au făcut familiei, că ne-au riscat viețile”, spune Douglas.
Dougal a scris o carte despre naufragiu, Survive the Savage Sea, care a avut succes și a câștigat destui bani pentru a cumpăra un iaht pentru el și o fermă pentru Linda. El a vrut să-și încheie călătoria în jurul lumii, dar s-a oprit în Grecia și a rămas acolo, locuind pe barcă.